[ioan67]

În prealabil postat de AlinB

... atat timp cat exista atasamentul durerea va fi mereu reprimata...

Prin ataşament, psihologii nu înţeleg doar conduita primară, infantilă, a dependenţei totale de "obiectul" ataşamentului.
Sunt felurite forme şi dimensiuni ale ataşamentului. Există un întreg univers al acestuia, pe măsura dezvoltării psihice, iar cel mai bun exemplu este al ataşamentului omului în raport cu Dumnezeu.
Aş face o trimitere la Hristos şi Apostoli, cu riscul asumat: deşi au rămas în relaţie de ataşament faţă de Hristos (la un moment dat Domnul chiar îi mângâie, pentru că erau foarte îndureraţi şi speriaţi de perspectiva despărţirii; le promite, chiar, "un alt Mângâietor, Duhul Adevărului"), ucenicii nu au mai simţit, de la un punct încolo, durerea despărţirii ci bucuria prezenţei nemijlocite a Domnului în viaţa lor. A fost un salt uriaş al ataşamentului, prin credinţă şi har.
La oameni, în relaţiile dintre noi, ataşamentul se poate păstra prin preluarea, de exemplu, a învăţăturii şi valorilor părinteşti. Sau prin continuarea cultivării idealurilor părinţilor. Lucrul acesta nu e dureros ci, dimpotrivă, dă sens şi împlinire. E aici şi problema Tradiţiei şi a tradiţiilor...

În prealabil postat de AlinB

Indolierea este atat o moda lumeasca cat si marturia neputintei noastre de a trai constant in dimensiunea duhovniceasca, in ciuda spoielii de credinta pe care o afisam deseori.

Doliul nu are doar semnificaţia unor haine negre sau albe (în alte culturi), ci şi pe cea a stării sufleteşti complexe pe care o resimte un om pus în faţa unei pierderi semnificative.
Dacă folosesc o accepţiune, pentru bunul mers al dialogului te rog să o păstrezi; ca să nu deviem discuţia în direcţii secundare sau de-a dreptul în fundături.