[ioan67]

Cuget de multă vreme la asta şi mă găsesc bătînd pasul pe loc, în cel mai bun caz.
O să scriu acum câteva reflecţii personale, pornind de la terminologia şi concepţia unui psiholog elveţian, Jean Piaget, care s-a ocupat de dezvoltarea copilului, în special.
Voi începe cu psihologia obişnuită şi voi încerca să trag la viaţa de credinţă, spre final.

Piaget pune în centrul teoriei sale despre dezvoltare, două concepte: asimilare şi acomodare.
Simplu spus (mai exact simplist, din păcate, întrucât gândirea piagetiană e pe măsura complexităţii lucrurilor şi nu o putem rezuma cu uşurinţă, deşi o putem aproxima oarecum...), asimilarea înseamnă că un om care deţine deja oarece informaţii şi mecanisme de operare cu informaţiile acumulează date noi, tot mai diverse, potrivit schemelor sale deja existente. De exemplu, un copil care a dobândit schema adunării numerelor, face nenumărate exerciţii cu tot felul de numere, folosindu-se de schema adunării. Astfel cunoaşte lumea nesfârşită a numerelor şi a adunării...:)
Dar se întâmplă ca, sub presiunea unui stimul (de pildă copilului îi e greu să facă o anumită adunare), sistemul operator al unui om să devină ineficient sau insuficient ori să deranjeze, cumva, confortul nostru interiior şi să vrem o schimbare. Atunci trecem la o nouă schemă operatorie, modificînd-o pe cea precedentă. Copilul, de pildă, generează operaţia înmulţirii, modificînd schema adunării. Această modificare este numită de Piaget cu termenul de acomodare. Deci o restructurare a schemelor vechi şi geneza unor patternuri noi de acţiune mintală sau practică/materială/concretă.

În viaţa de credinţă am întâlnit fenomene asemănătoare. Schimbarea treptată a modului cum gândim şi simţim lumea, pe noi şi pe Dumnezeu, inclusiv schimbarea conduitei efective/practice reprezintă procesul complex pe care îl numim metanoia sau pocăinţă.
Ca să îl realizăm, avem nevoie nu doar de dorinţă dar şi de flexibilitate în structurile noastre operatorii, precum şi de asimilare corespunzătoare.

Se întâmplă ca un om să descopere opera duhovnicească din tezaurul nepreţuit al Bisericii. El începe, cu multă râvnă şi pasiune dusă până la delicii sufleteşti cu totul aparte, să asimileze materialele respective. Citeşte cu nesaţ, devine tot mai însetat de informaţie duhovnicească, atât cât poate fi ea prelucrată de omul respectiv. Cu vremea poate dobândi adevărate priceperi în a citi, poate deveni chiar savant teolog. Asimilarea e uriaşă (dacă omul respectiv e şi bine mobilat intelectual), ici şi colo au loc chiar restructurări ale unor scheme de studiu şi de practică. Se pot schimba multe iar omul respectiv pare a fi înnoit, reînviat. Asimilările şi acomodările se succed cu intensitate, pe măsura inteligenţei duhovniceşti a respectivului. Dar..., la o încercare oarecare, omul îşi dă seama, vai, că în inima lui lucrurile au rămas neschimbate. Jocul formal al dezvoltării sale pică pe lângă inima lui, care rămâne, precum arată testul dumnezeiesc al vreunei încercări, aceeaşi butie veche... Iar vinul nou se pune în butoaie noi...

Care sunt reperele după care ne putem da seama că unei asimilări impresionante, uneori, de "cultură teologică" îi urmează o restructurare reală, o acomodare, o sporire în luminarea minţii şi curăţia apelor sufleteşti?
Volumul de cărţi studiate (uneori scrise) nu poate fi un criteriu valid. Destui ticăloşi savanţi are lumea...
Faptele bune şi milostive iarăşi, nu sunt un criteriu sigur. Fiecare se poate minţi că e jertfelnic, până la proba contrarie când, de pildă, nu poate da 1 leu vreunui semen deşi în trecut a miluit pe unii cu mii de euro...
Să fie dramatismul spovedaniei? Nţţţţţ... Adeseori e circ histrionic ori prostie sadea.
Să fie moderaţia în toate faptele? Tentant, deşi poate fi mai degrabă vorba de vreo aplatizare afectivă...
Să fie lumini şi luminiţe la rugăciune sau mai ştiu eu pe unde? Nici vorbă, ştim deja despre ce e vorba...

Atunci, de unde avem vreun semn cât de mic şi vrednic de crezare că, în sfârşit, e vorba de o înnoire a inimii şi de un pas cât de mic, un "zvâc" de pocăinţă?

În plan psihologic, jocul asimilărilor şi al acomodărilor este vital, lucru dovedit cu prisosinţă de psihologii dezvoltării. Pur şi simplu din aceste "ingrediente" e alcătuită adaptarea.
Presupun că şi în plan duhovnicesc e ceva asemănător.
Citim un cuvânt, auzim o vorbă la predică sau aiurea şi dintr-o dată viaţa ni se schimbă cu adevărat, se îmbunătăţeşte. Sau aşa ni se pare, nouă şi altora....
Şi totuşi e abia un început! Vor trece ani şi ani, de confruntări între cele asimilate şi vechile scheme, vor fi lupte teribile, uneori, pentru un mic amănunt (buturuga mică...), vor urma confuzii şi (auto)înşelări... Vor apărea noi încercări, nenumărate necazuri, destule neatenţii, pierderi şi recuperări (poate) ale harului...
Cine poate răbda atât?
Nu e mai uşor formalismul?