[GMihai]

Oh, argumentele ar putea fi circulare, discuţiile fără sfârşit, dar concluzii există.

Este de datoria fiecăruia să tragă concluzii, dacă este capabil:

Unul a omorât, sau poate doar a violat, copii.

Altul a mâncat un cârnat vineri.

Concluzia: primul ar putea să se bucure de fericire veşnică, dar al doilea s-ar putea să se chinuiască veşnic. În focurile iadului. De ce ?! Păi a mâncat cârnatul cu pricina....

Diferenţa ? Păi unuia i-a părut rău pentru că a omorât copii. "Corect", spunem noi.

Dar celuilalt nu i-a părut rău pentru cârnat. Deci, merită să se chinuiască veşnic, în focul iadului. Pentru un cârnat. Are logică ? După unii, se pare că da.

Cine încalcă porunca Domnului, fie şi numai cu un cârnat, e vrednic de veşnice chinuri. Şi asta numim dreptate divină.

Am mai întâlnit modul ăsta de gândire. Părinţi care şi-au lovit, legat, snopit în bătaie copii pentru că au încălcat o poruncă. Indiferent cât de tâmpită era porunca.

Totuşi, n-am întălnit niciun părinte care ar fi fost capabil să-i dorească odraslei osândă veşnică, chinuri veşnice, tortură fără sfârşit pentru simplul fapt că odrasla a ales să nu-l asculte.

Este vulnerabilitatea prin excelenţă, insurmontabilă, a creştinismului.

Noţiunea de iad, aşa cum este înţeleasă de creştinii tradiţionalişti, este contradictorie cu cel mai comun bun simţ şi cu o stare de normalitate mentală.

Imaginea unui om care se chinuieşte perpetu pentru că a încălcat porunca unui zeu, mâncând un cârnat vinerea, ar trebui să fie suficientă pentru a discredita creştinismul, dacă am trăi într-o lume a oamenilor normali.