Un interviu cu fostul director al Regionalei CFR Iasi, din 1970 pana in 1990, cel care a fost Alexandru Filioreanu, omul care l-a convins pe Ceausescu (la o partida de vanatoare) sa aprobe fonduri pentru constructia caii ferate Pascani- Targu Neamt.
Interviul a fost publicat in ziarul Lumina.
Amintiri din viața unui fost ministru ieșean Otilia Bălinișteanu, 25 Iulie 2007
Pe o străduță îngustă a Iașilor, într-un bloc de locuințe retras de privirile trecătorile, la etajul întâi, într-un apartament ce păstrează ceva din farmecul altor vremi, își petrece bătrânețile Alexandru Filioreanu, fostul ministru adjunct al Căilor Ferate Române în guvernul Gheorghe Maurer. Un domn distins, cu un car de amintiri în suflet și cu tot atâtea realizări. Retras la pensie de 20 de ani, își caută ocupație printre zecile de diplome, printre sutele de fotografii dintr-o tinerețe ce a trecut și, mai ales, își găsește refugiul în muzică, ascultând discurile pe care le-a adus în România de pe întreg mapamondul.
Când începe povestea vieții lui Alexandru Filioreanu?
M-am născut în 1926, pe 16 ianuarie, la Iași și acum am 81 de ani și jumătate. Am făcut patru ani liceul la „Negruzzi“ și apoi a trebuit să renunț.
Ați prins, așadar, și anii dureroși din timpul celui de-al Doilea Război?
Mi-a murit sora la bombardamente, în 5 spre 6 iunie 1944. Cu mațele scoase afară, cu ochii deschiși, parc-o văd, și cu doi copii care plângeau lângă ea, unul de doi și unul de trei ani. M-am îngrozit de ce-am văzut. Am pus-o pe-o scară, într-o căruță și am dus-o la Eternitate. Era o groapă lângă Cimitirul Eroilor… Căruțe după căruțe, pline cu morți, veneau acolo. Dădeau jos morții cu pătura, ștergeau cu lopata viermii de pe ei… Groaznic!
Ce a urmat după liceu?
A murit, deci, sora mea, apoi și tata. Copiii trebuia să-i cresc eu. Mama mea avea 80 de lei pe lună. Țața Marița, o rudă de-a mamei, îi spune într-o zi: „N-ai ce face cu Sandu, treâ sa-l bagi la Nicolina. Dar fiindcă nu-i ceferist, trebuie să reușească cu media peste opt“. Mie-mi părea rău de liceu, că învățam bine, dar m-am dus la Nicolina. Am intrat cu peste 9,80, am făcut patru ani acolo și am ieșit montator de locomotive. Făceam locomotive la probe. Și ca să câștig mai mulți bani eram în atelier la ora 4.00 dimineața. Lucram până la 7.30 pentru ruși, care aveau capturi la noi, apoi pentru atelier. Am stat trei ani ca mecanic.
Pe urmă am dat la Politehnică, la Construcții Feroviare. Apoi a venit un ordin că s-a înființat Institutul „Ghe. Gheorghiu Dej“ la București și că toți de la CFR treâ să plece acolo. Trebuia să-mi las acasă soția cu copil mic. Cristofor Simionescu, care era rector, m-a chemat la el și mi-a spus ca în 24 de ore să fiu la București. M-am dus, am urmat acolo institutul, am câștigat concursul de fizico-matematici pe țară, am avut bursă republicană, pe urmă bursa „Gheorghe Gheorghiu Dej“. La sfârșitul facultății, profesorul cu care dădusem examenul pentru bursă m-a luat asistent. Pe urmă am venit asistent la Iași și mi-am dat și doctoratul.
V-ați întors, deci, din nou la Iași?
Da, dar eu nu vroiam să mă despart de calea ferată. Făceam ore marți și joi la universitate, dar lucram și la CFR, ca inginer, la stația Iași. Am fost avansat ulterior ca șef de serviciu și pe urmă am ajuns la Cluj.
Ați fost pentru o perioadă directorul general al Regionalei Căi Ferate Cluj. Cum a fost pentru dumneavoastră, ca moldovean, experiența în Ardeal?
Draga mea, să ferească Dumnezeu pe acela din Moldova care va fi trimis să lucreze în Ardeal! Eu nu eram acar sau frânar, eram director. Și, ca să cunosc bine regionala, mai întâi am văzut stațiile de frontieră. Și am rămas uluit să văd că atunci când veneau trenurile ungurești, urcau drapelul și cântau imnul Ungariei. Am intrat în birouri și-am întrebat: „Cum te cheamă?“, iar răspunsul a venit în cor : „Nem todom romano!“. Erau vorbiți, domnule. Eu habar n-aveam, ca moldovean, de limba ungurească. Și-am schimbat toți șefii de gară în aceeași zi; am pus numai români. Era pe 8 iulie 1966. Am interzis să se mai vorbească limba ungară în regională. Am dat afară, cât am stat acolo, vreo opt luni de zile, 1.860 de oameni. Eram foarte dur, pentru că nu se putea altfel. Daâ ce telefoane de amenințare am primit pe urmă...
Ministru în guvernul Gheorghe Maurer
Ați fost singurul ieșean ministru într-un guvern comunist. Cum s-a întâmplat? Ați fost propus?
Cum la Iași venea Bodnăraș la ședințele de regiune, acolo, la Cluj, venea Maurer. La o asemenea ședință mi se dă cuvântul. Iar eu, în loc să vorbesc despre problemele căilor ferate, am spus: „Vă rog să-mi permiteți ca acuma inima mea să vorbească. N-am crezut niciodată că aici, în inima Ardealului, unde atâția oameni au murit, este posibil ca până și la această ședință să se vorbească limba maghiară, cu traducător în limba română“. Apoi am povestit ce pățisem eu la stațiile de frontieră.
Care a fost reacția lui Maurer?
Sala era amuțită, iar Maurer se uita mirat la mine. Am vorbit apoi despre calea ferată și despre indicatori. Am mulțumit și am plecat. N-a bătut nimeni din palme, dar a început să aplaude Maurer. Eu m-am dus la locul meu, iar un ungur de lângă mine mi-a zis: „No, mă, n-ai făcut bine ce-ai făcut!“. A doua zi, Maurer, în cuvântul lui, m-a lăudat. La 1 ianuarie 1967 m-au chemat la București, la ministru. Pe-atunci era unul, Florian Dănălache la Căi Ferate, foarte sever, fost primar al Capitalei. Era de-o răutate feroce, dar habar n-avea de calea ferată. Am ajuns la el și mi-a zis că trebuie să mergem la tovarășul Ion Gheorghe Maurer. Când am ajuns, acesta s-a ridicat în picioare și m-a întrebat dacă am venit să lucrez cu ei. Eu am zis: „Nu știu de ce m-ați chemat…“. Mi-a spus: „De astăzi ești ministru adjunct al Căilor Ferate“.
Cum era să fii ministru în acele vremuri?
Ministrul cu care lucram, Dănălache, era de-o cruzime fenomenală. Eu n-am mai întâlnit în viața mea un om ca ăla. Trecea într-o zi dricul cu fratele lui, iar el dă perdeaua la o parte și zice: „A murit și dobitocul ăsta“. El fusese fierar la Atelierele Grivița. Nu știa nimic despre Calea Ferată. Pe umerii mei cădea toată munca. Aveam de făcut 38 de indicatori. A fost dificil, dar am avut numai rezultate bune.
|