În prealabil postat de ioan67
Sunt multe feluri de imbratisare si cred ca a imbratisa inseamna a nu lasa singur, mai intai...
Rugaciunea acelor tineri care se imbratisau, Cristiane, cred ca e bine primita de Cel Care Sunt Impreuna.
O sa povestesc cum am lasat singur un om care avea nevoie de imbratisare.
Dumnezeu sa ma ierte!
*
Iubirea tanarului este adesori teribilista, se vrea plina de dovezi convingatoare. Baietii, mai ales, pentru o privire sau o batistuta a unei adorabile domnite faceau (iubirea barbatului se exprima indeosebi prin faptuire, prin unealta...), in vechime, mari ispravi... Tocmai citesc impreuna cu fiul meu "Cei trei muschetari" si ne minunam cat de infocat era unul ca D'Artagnan, de pilda...:)
Asa era si tanarul pe care l-am intalnit intr-o zi de vara, la amiaza, lungit pe o targa in curtea unui spital, de data aceasta unul din Baragan. (Tot scriu despre spitale, bag seama, influentat probabil de faptul ca Bublisor e studenta la Medicina...:))
*
Baiatul plecase la garla, cu alti tineri dintr-un sat de pe la noi, pe langa Lehliu. Era cald ca acum si baietii s-au dus sa faca o baie, fireste, cum dealtfel e obiceiul locului pentru cei aflati in vacanta.
Obisnuiau sa se intreaca la sarituri, printre altele, intrucat pe marginea lacului erau niste masini de pe care se putea sari ca de la trambulina. Nimeni, insa, nu indraznea sa sara de pe masina cea mare, care isi inalta carcasa ruginita la peste 5 metri deasupra apei... Sareau si ei de pe motopompe sau de pe alte rable adunate pe-acolo de muncitorii de la C.A.P. (intamplarea e de prin anii 90).
*
Cand se aflau in toiul jocului s-a intamplat ca a aparut un grup de fete, care veneau la garla cu vaca... Adeseori fetele veneau si ele sa se scalde si se jucau cu noi, baietii, de-a leapsa ori cu mingea sau pur si simplu sedeau cuminti pe iarba langa lac si susoteau intre ele in vreme ce noi ne intreceam in giumbuslucuri varii (faceam tot felul de acte de bravura, desigur, ca sa le smulgem admiratia si, mai stii, poate vreun sarut sau macar o privire dragastoasa...).
Asa s-a intamplat si atunci.
Baiatul despre care voi scrie si-a vazut iubita in cardul de fete si, fara sa sovaie, s-a avantat tocmai sus, pe masina cea mare, ca sa ii dovedeasca, vai, cat de mult o iubeste...
Era un baiat voinic, priceput la inot, capabil desigur de o saritura strasnica, eventual una cu surub...
S-a catarat, si-a mai privit odata iubita si ... a sarit. Un arc frumos, o rotatie, apoi a patruns ca o sageata, lin si rapid in adancul apelor...
Dar apele nu erau adanci. L-au scos din namol dupa cateva minute, l-au readus la viata, l-au gasit paralizat complet de la cap in jos. Isi rupsese gatul.
*
Cand l-am vazut era intins pe o targa. Ma nimerisem pe la spital ca sa ridic o adeverinta. Trecind prin curtea spitalului, cu pasi repezi deoarece era canicula in dupa-amiaza aceea, vad o targa pe care era intins un om. M-am mirat, careul curtii interioare e mare, targa aceea era mica, uitata parca de cineva care trecuse in fuga pe acolo....
La inceput am crezut ca nu vad bine, sa fi fost de la caldura, poate... In ditamai curtea, sub soarele acela arzator, intre cladiri impunatoare (directorii care s-au succedat pe acolo au fost mereu buni gospodari, cu deosebita grija pentru starea peretilor, aparatelor, bancilor si florilor de pe alei...), sub o liniste stranie dar fireasca, dealtfel, sub puterea amiezei, o targa parasita pe care se afla intins un om.
Mi-am inchipuit ca e ranit.
*
Nu intelegeam de ce toate erau atat de mari, de luminoase, de frumos aranjate, de solemne, de impecabile (!) si totusi acolo, in mijlocul acestei minunate aranjari se afla, singur pe o targa, intins un om bolnav. Nu intelegeam asta!
Intrigat, m-am apropiat. Pe targa se afla un baiat, care privea cerul... Avea ochii negri, mi-a parut, dar am inteles dintr-odata ca ii era frica. Pupilele erau dilatate de la frica, mi-am zis. Era singur. Ma rog, singur cu soarele si cu cerul...
*
Am lasat atunci deoparte toate consideratiile, aveam sa cuget mai apoi pe indelete. Imi era clar ca trebuie sa-i vorbesc. Dar ce? Cum sa te aproprii de un om, aparut deodata in drumul tau, asa?... Ce puteam face? daca treceam mai departe, simteam ca devin una cu peretii frumos varuiti, cu muscatele, cu bancutele frumos vopsite, cu gresia faina. Nu ma simteam astfel!
Dar ce sa-i spun? Nefiind dus la biserica, pe atunci, nu stiam sa imi zic, mai intai, in gand o rugaciune... Nu am zis nici macar "Doamne!....". Am zis doar ca trebuie sa ii fiu alaturi, cumva.
Am ales sa ma port simplu, fara a arata ca intelesesem deja ca aveam de-a face cu o tragedie. Nu am fost prea bland, ori mieros, nu mi-am dres vocea. L-am intrebat firesc, asa ca intre baieti de-o varsta, ce-i cu el acolo. Si el mi-a spus tot firesc ceea ce v-am zis mai sus. Am stat asadar de vorba cateva minute. Trageam de timp, sperind ca va veni, in sfarsit, cineva, sa se ocupe de baiatul acela... Dar nu venea nimeni!
Apoi m-am speriat. Am realizat ca i se putea intampla ceva, ca ar fi putut muri in orice clipa (avea cervicala fracturata) si ca ar fi putut ca moartea lui sa mi se puna, cumva, in spate... Mai auzisem povesti din astea, ma temeam...
Si am ales sa plec. Imbratisarea cuvintelor noastre s-a oprit. I-am spus doar ca se va rezolva, desigur, ca il vor duce la Bucuresti si ca, dupa oarecare tratament, se va face bine si se va intoarce acasa la iubita lui... L-am asigurat (nu stiu ce imi venise, doar am tinut cont ca oamenii de la noi Il pomenesc pe Dumnezeu si am vorbit si eu ca ei, o clipa, pentru el) ca Dumnezeu nu il va lasa si ca totul va fi bine. L-am atins usor pe mana, imi amintesc (gest stupid, eram constient ca e paralizat, ca nu simte nimic) apoi mi-am luat la revedere si am plecat.
*
A doua zi m-am intors la spital si am intrebat de el. Am aflat ca a murit pe drumul spre Bucuresti, in salvare.
*
Au trecut 30 de ani de atunci si uneori imi amintesc de baiatul acela intins pe o targa in curtea unui spital scaldat in lumina, cu peretii splendid zugraviti, cu flori si alei de parc englezesc... Un spital in care nu era nimeni care sa imbratiseze pe baiatul ranit, care intampina moartea.
Ma simt mereu vinovat ca l-am lasat singur. Mi-a fost frica pentru pielea mea.
Ma consolez insa cu gandul ca, atunci cand am plecat el mi-a spus "Multumesc!". Imi zic ca prin asta a vrut sa imi arate ca ma intelege si ca m-a iertat.
Iubirea e o patrie mare, cu nenumarate privelisti, cu o istorie uriasa si tainica, cu nenumarate neintelesuri...
Nu o nimerim usor, nu-i facem fata tot timpul. Sper ca Bublisor, ca femeie si ca medic, va fi mai putin lasa decat am fost eu atunci, cand am avut sansa sa fiu langa baiatul acela indragostit de o fata....
|