[Florinvs]

Descrierea celei de-a patra mineriade- din septembrie 1991, din articolele publicate in ziarul "Atac"! A fost cea mai grava mineriada, cand multi ceferisti (aflati in uniforma si in timpul serviciului) au fost batuti si maltratati de minieri, multe statii si bunuri ale CFR au fost distruse, punandu-se grav in pericol siguranta circulatiei feroviare!

La nivel central, era bine cunoscut faptul că în Valea Jiului mocneşte o stare de profundă nemulţumire, datorată lipsurilor. De asemenea, era demonstrat faptul că marea masă a minerilor este foarte uşor de manipulat. Ultimele luni anunţau ce urma să se întâmple. La 14 august 1991, minerii schimbului II de la Exploatarea Lupeni au refuzat să intre în subteran, deoarece nu primiseră salariile.

Activitatea a fost reluată două zile mai târziu, după ce ortacii şi-au primit drepturile băneşti. La 27 august, Liga Sindicatelor Miniere Libere din Valea Jiului, prin Consiliul de Coordonare, înaintează preşedintelui, primului-ministru, Ministerului Muncii, Ministerului Economiei şi Finanţelor şi Ministerului Industriilor o petiţie prin care se solicită: indexarea salariilor de bază, creşterea salariului brut, majorarea sumelor alocate pentru masa caldă şi majorarea alocaţiilor pentru copii. Prin aceeaşi petiţie, se face o invitaţie primului-ministru de a se deplasa în Valea Jiului pentru a purta cu reprezentanţii minerilor o discuţie pe teme social-economice.

La 10 septembrie, Consiliul de Coordonare a Ligii trimite la Preşedinţie şi Guvern un protest privind „modul antidemocratic şi nelegal în care au fost tratate problemele cuprinse în petiţia 225". Minerii protestau, în special, împotriva lipsei de reacţie a premierului la invitaţia lor.
„În cazul nesoluţionării problemelor ridicate până la 21 septembrie 1991, sindicatele afiliate Ligii din Valea Jiului urmează să intre în grevă generală, începând cu schimbul I din 23 septembrie 1991. Mai harnici, minerii de la Lonea declanşează o grevă care a durat patru zile pentru că nu au primit primele pe care le ceruseră. La 15 septembrie, cu ocazia festivităţilor de la Ţebea şi în urma cererii exprese a lui Ion Iliescu, premierul Petre Roman se întâlneşte cu directorul Regiei Autonome a Huilei din Valea Jiului, Costinaş Benone, şi cu liderul sindical Miron Cozma. Nu s-a mai pus problema venirii în Vale a capilor ţării şi s-a căzut de acord ca data fixată pentru tratative la Bucureşti să fie devansată cu două zile. Supărat că nu a fost invitat la masa oficială de către preşedinte şi premier, Miron Cozma afirma: „... eu i-am pus, eu îi dau jos!".


La 16 septembrie, minerii declară deschis conflictul de muncă, în urma nesoluţionării favorabile a cererilor lor. A doua zi, o delegaţie a minerilor, condusă de Cozma, este primită la Guvern, la premier şi ministrul Industriilor. La 18 septembrie se cade „la pace", iar la 20 septembrie Liga anunţă stingerea conflictului de muncă. Peste câteva zile începea prăpădul.

Unul dintre motivele importante ale declanşării grevei generale din Valea Jiului în data de 23 septembrie 1991, grevă, de altfel, ilegală, l-a constituit informarea tendenţioasă sau defectuoasă a minerilor, în legătură cu discuţiile privitoare la soluţionarea conflictului de muncă, pe care conducătorii minerilor le purtaseră la Bucureşti, în zilele de 17 şi 18 septembrie. Liderii de atunci afirmă că au anunţat toţi minerii despre anularea grevei, dar realitatea este că aceştia trăiau într-o stare de confuzie. Fie nu ştiau nimic despre rezultatul negocierilor, fie cunoşteau doar în parte revendicările şi gradul lor de soluţionare.

Comunicatul de presă al Ligii a apărut în ziarul „Adevărul" din 21-22 septembrie şi în ziarul local „Zori noi". Cu toate acestea, numărul 4 al publicaţiei comune a Ligii Sindicatelor Miniere Libere Valea Jiului şi al Ligii Autonome a Huilei Petroşani, „Curierul minerilor", ediţia din 20-30 septembrie, anunţă soluţionarea conflictului de muncă, dar nu face nici o referire la renunţarea la grevă. În schimb, au apărut, cu titluri de-o şchioapă, documentele: „Protest", „Petiţie" şi „Sesizare".


Pe fondul acestei stări de totală nemulţumire a întregii mase a minerilor, în data de 23.09.1991, în jurul orelor 5.30, după ce se efectuase prezenţa în sala de apel, minerii din schimbul I de la Exploatarea Minieră Vulcan refuză să mai intre în mină. Cel care i-a incitat pe mineri a fost lăcătuşul Gheorghe Barbu, care făcuse în jur de 100 de fluturaşi - manifest şi îi împărţise ortacilor. Aceştia l-au ales rapid conducătorul grevei şi l-au însărcinat să negocieze, în numele lor, revendicările.

Toate acestea, considerând că liderii de sindicat nu luptă pentru ei. Unul dintre mineri declara, câteva luni mai târziu, membrilor comisiei parlamentare de anchetă: „A luat cuvântul preşedintele sindicatului pe mina Vulcan, domnul Croitoru, care nu a putut să vorbească mult, deoarece a fost huiduit de mineri şi l-au scos din sala în care ne aflam noi şi aceasta deoarece sindicatul nu ne rezolvă niciodată problemele noastre". În câteva zeci de minute, la mină a sosit şi Miron Cozma, pentru negocieri.

În jurul prânzului, după discuţii aprinse, se ajunsese la concluzia că lucrul urma să fie reluat, începând cu schimbul III. Minerii au început să iasă din sala unde se desfăşuraseră negocierile. În acel moment au apărut două dube cu mineri de la Exploatarea Minieră Bărbăteni. Aceştia au început să-i aducă lui Cozma acuzaţii legate de afacerea cu berea „Venus" care fusese distribuită cu ocazia „Zilei minerului". Încercând să păstreze controlul, Cozma ameninţă: „Dacă nu mă ascultaţi, plec!". Şi chiar încearcă să plece. Spre surprinderea sa, minerii îl aduc înapoi cu forţa, fără nici un menajament.

Ceilalţi lideri ai minerilor, care se adunaseră la Vulcan, au început să discute despre greva generală. Miron Cozma a fost ameninţat cu schimbarea din funcţie, pe motiv că s-a vândut Guvernului. În jurul orelor 19.00, liderul minerilor a hotărât declanşarea grevei generale. Prin telefon, a luat legătura cu toate exploatările miniere şi a cerut ortacilor să întrerupă lucrul şi să trimită reprezentanţi la Vulcan. Revendicările au fost completate şi cu cererile reprezentanţilor de la Petrila, ajungându-se în final la 14 puncte.