[cristiboss56]

1.6. Din gândurile diavoleşti

Toată lupta Bisericii şi, deci, a creştinilor este lupta cu diavolii, fiindcă ei sunt izvorul a toată răutatea şi mai ales cei care fac răul. Diavolul numai ne ispiteşte, el nu are nici o putere de a ne face rău, cât trăim în această viaţă pământească. Diavolii au atâta putere asupra noastră, câtă le dăm noi.

După căderea lui Adam şi a Evei din Rai şi pierderea comuniunii harice cu Dumnezeu, diavolii pot să vorbească sufletului omenesc prin gândurile păcătoase. Demonii ne îndeamnă prin gânduri la păcate, dar nu ne pot obliga să păcătuim. Au puterea de a ne înşela, de a ne duce în eroare prin gândurile pe care ni le insuflă.

Satana pierzând, prin mândrie şi blestem, conştiinţa dumnezeiască a ajuns neştiutor. De aceea, nu poate şti de la sine ce să facă, ci vede ce face Dumnezeu ca să ne mântuiască şi se sileşte să facă cele contrare, ca să ne piardă. Astfel, împotriva proorocilor a ridicat prooroci mincinoşi, împotriva legii – fărădelegea, împotriva virtuţilor – patimile şi păcatele, împotriva credinţei – necredinţa, hula şi erezia.

Toţi diavolii se luptă să întunece mintea noastră prin pofte, mânie şi mândrie şi apoi ne transmit gândurile cele rele şi fac pe oameni să săvârşească lucruri pe care numai cei ieşiţi din minţi le-ar putea face.

Când mintea se luminează de darul Sfântului Duh, oamenii se ruşinează de cele făcute şi de ei înşişi. De aceea, Sfinţii Părinţi ne învaţă să nu acţionăm niciodată când mintea noastră este întunecată de pofte, mânie şi mândrie.

Viclenii diavoli ne războiesc cu încercările pe care ni le aduc, îndemnându-ne fie să spunem, fie să facem ceva necuvenit, iar dacă nu reusesc ne îndeamnă să aducem multumire plină de mândrie lui Dumnezeu. Viclenii diavoli se pot retrage pentru o vreme, ca neglijând noi nişte patimi mari, pentru că le socotim mici, să le facem boli de nevindecat. Ei ne silesc fie să păcătuim, fie să judecăm pe cei care păcătuiesc.

Pe cei ce nu au cunoscut păcatul, viclenii diavoli îi îndeamnă să facă numai o încercare şi apoi să înceteze. Pe cei care au păcătuit, îi războieşte cu amintirea păcatului, pentru a cădea iarăşi. Diavolul slavei deşarte poate transmite unui frate gânduri pe care să le descopere apoi altui frate, iar acesta să spună apoi fratelui cele ce sunt în inima lui, crezând că este văzător cu duhul (diavolesc).

Demonii ştiind că oamenii iubesc adevărul, se îmbracă în haina dreptăţii şi astfel toarnă prin gânduri otravă în sufletul lor. Astfel a înşelat satana pe Eva, spunându-i cuvinte ce nu erau ale lui, ci ale lui Dumnezeu, dar amestecându-le cu minciuna (Facerea 13,1).

Satana se străduieste să ne facă să credem că tot ce ne învată el este bine. Ne sopteste la ureche: "Nu vezi că ai dreptate? Te-a jignit! Răzbună-te." De multe ori diavolul ia chipul celui cu care te-ai certat, făcându-te să te lupti cu el, în imaginatia ta. Astfel, îţi întăreste prin sugestie şi energie voinţa (Psalm 62, 4) şi de cele mai multe ori nu-ţi poţi stăpâni mânia şi ura când te întâlneşti cu persoana cu care te-ai certat şi te răzbuni.

Diavolul mândriei înalţă pe om până la Cer şi de acolo îl aruncă în fundul Iadului. Istoria mândriei omeneşti se rezumă la diversele moduri în care oamenii s-au lăudat cu lucrările lui Dumnezeu şi s-au pus în locul Lui.

Vicleanul diavol învaţă pe oameni să mintă cu gândul, cu cuvântul şi cu felul lor de viaţă. De multe ori cei aflaţi sub inspiraţia lui nu-şi dau seama că mint şi că sunt conduşi de diavoli. Şi mai grav este când astfel de oameni sunt investiţi cu funcţii politice şi sociale.

Există diavoli necuraţi care ne sfătuiesc nu numai să facem păcate, ci să facem părtaşi şi pe alţii la săvârşirea răului, ca să ne pricinuiască o şi mai mare osândă. Mulţi oameni se bucură când îşi asociază şi pe alţi oameni la păcatele lor. Parcă le justifică, le micşorează şi le dă curaj.

Ispititorul diavol caută să transforme puterile sufleteşti cu care ne-a înzestrat Dumnezeu în puteri distrugătoare pentru suflet. Astfel, puterea seminală care se află în noi pentru naşterea de prunci, diavolii ne-o schimbă spre desfrânare. Puterea mânioasă pe care o avem pentru a munci şi a ne lupta sufleteşte cu diavolii ne-o schimba spre ura şi distrugerea aproapelui.

În momentele de mânie, pentru a ne lupta cu diavolii şi nu cu oamenii, trebuie să spunem rugăciuni scurte, puternice şi dese, cu gândul: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă"; "Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!" Sfinţii Părinţi spun că atunci când suntem mânioşi, dacă ne certăm cu oamenii vom petrece în pace cu diavolii, iar dacă ne vom lupta cu diavolii prin rugăciune, împotrivire şi smerenie, vom fi în pace cu oamenii.

Avem în noi puterea râvnitoare spre virtute, dar potrivnicul diavol ne îndeamnă să râvnim păcatele. Avem în noi poftirea slavei cereşti, dar vrăjmasul diavol ne-o schimbă spre poftirea acestei lumi păcătoase. Avem în noi bucuria pentru Domnul şi faptele cele mântuitoare, dar duşmanul diavol o transformă în bucuria şi plăcerea păcatelor.

Tradiţia noastră creştină spune că diavolul dispune de multe posibilităţi de înşelare: cu cel inteligent face pe înţeleptul, cu cel mai puţin înţelept face pe prostul. Poate să ne captiveze sub influenţa citirii unei cărti scrise sub inspiratia lui. Fiind duh, lucrează asupra mintii noastre, şoptind: "Nu asculta de duhovnic, nu te spovedi, nu te sfătui cu alţii, să nu mergi la Biserică…"

Este un sfătuitor care ne asigură întotdeauna că ne vrea binele. Ne stimulează plăcerile lumeşti şi ale păcatelor, ale celor care se obţin prin muncă necinstită şi înşelăciune. Printre altele ne prezintă răul sub chipul binelui. Chiar atunci când ne îndeamnă la bine, o face cu scopuri rele.