[CristianR]

E vorba de problema normalității, care implică norma, regula, ordinea. Este conflictul dintre o lume fără Dumnezeu – care nu poate decât să se dezintegreze, pentru că nu mai este Cine să o țină unitară – și cei care își centrează viața în El, Îl ascultă și Îl respectă pentru că Îl văd în toate cele pe care le-a creat și care sunt pline de sens. De aceea și sunt „bune foarte”. Pe când cele fără sens nu pot fi decât rele și nu pot duce decât la distrugere.

Nu-i poți obliga să-L vadă pe Dumnezeu, nu le poți da vederea, pentru că ea nu e posibilă fără ascultare – nu doar în sensul de supunere, ci mai ales în cel de atenție, de încordare a auzului către cele sfinte.

Cred că cel mai dureros este să ajungi să se poată spune despre tine: „Nu (mai) are nimic sfânt în el”. Pentru că în starea aceea ești lipsit de organul receptării dumnezeirii. Ești mort pentru Dumnezeu.

Ne simțim bine încă, atâta vreme cât cei care mai cred în normalitate sunt majoritari. Dar trebuie să fim cu multă băgare de seamă la ce primim în mințile și în sufletele noastre în fiecare clipă, pentru că răul e tare insidios, se strecoară prin tot ceea ce privim, auzim, citim. Filmele, TV-ul, presa – sunt vectori ai relativismului moral. Prin ele ne îmbolnăvim cu toții, pe ne-simțite, și ne trezim, după un număr de ani, că devenim mai permisivi, mai înțelegători cu homosexualitatea, (prea)curvia și alte forme ale desfrânării și corupției. Și nu-i vorba că nu i-am judeca pe alții, dar nu ne mai judecăm pe noi înșine, ni le justificăm și le îngăduim și celor care sunt în grija noastră.