Citat:
În prealabil postat de ahilpterodactil
Cat despre sensul de care vorbesc logoterapeutii si psihanalistii... Imi pare o alta poveste decat cea a vietii inlauntrul Bisericii.
|
Frate ahilpterodactil am ezitat sa raspund pana nu am recitit cateva zeci de pagini din cartea amintita a lui Vitor Fankl.Este o carte a mea de suflet.Dar inainte de a raspunde, am zis sa recitesc mai in amanuntime, unele lucruri .Omul asta deosebit vorbeste mult in carte de suferinta,cruce ,Dumnezeu,rost al suferintei.Mai jos am pus cateva pasaje mai concludente.Eu zic ca este un psihoterapeut care vorbeste dinlauntrul Biserricii.
(pag 93)Seara, după o zi de foamete, zăceam în bordeiele noastre de pământ, cu
moralul la pământ. Se vorbea foarte puțin, căci orice vorbă ne irita. Apoi, ca lucrurile
să devină și mai rele, s-a luat lumina. Ajunseserăm cu răbdările la capăt. Dar
responsabilul barăcii noastre era un om înțelept.
A improvizat un mic discurs despre
toate câte ne treceau prin minte în clipele acelea. A vorbit despre mulții camarazi care
muriseră în ultimele zile fie din cauza bolii, fie pentru că își luaseră viața.
Dar, de
asemenea, a menționat și ceea ce trebuie să fi fost adevăratul motiv al morții lor:
faptul că renunțaseră să mai spere. A susținut că trebuia să existe o cale de a
împiedica și alte posibile victime să ajungă în această situație-limită. Și a indicat spre
mine, așteptând să le dau eu un sfat.
Dumnezeu știe că nu eram în dispoziția necesară pentru a da explicații
psihologice sau pentru a ține o predică - așa încât să le pot acorda camarazilor mei un
fel de prim ajutor pentru sufletele lor. îmi era frig și-mi era foame, eram irascibil și
obosit, dar a trebuit să fac un efort și să folosesc acel unic prilej. Era nevoie de
încurajare mai mult ca oricând.
Așa că am început prin a rosti cele mai obișnuite consolări.
...
Dar nu doar că le-am vorbit despre viitor și despre vălul care-l acoperea, ci am
menționat și trecutul, toate bucuriile lui și faptul că lumina lui strălucea chiar și în
întunericul acelor clipe. Din nou am citat dintr-un poet - pentru a evita să par că predic
- care scrisese așa:„Ceea
ce tu ai viețuit, nicio forță de pe pământ nu-ți mai poate lua.". Nu doar trăirile noastre,
ci și tot ceea ce făcusem, gândurile mărețe pe care le vom fi nutrit și tot ceea ce am
suferit, toate acestea nu sunt pierdute, chiar dacă țin de trecut, căci noi le-am adus în
ființă. A fi fost este, de asemenea, un fel de a ființa și, probabil, cel mai sigur.
Apoi am vorbit despre multele prilejuri de a da sens vieții. Le-am spus
camarazilor mei (care zăceau fără să se miște, măcar că uneori se mai putea-âuzi
câte un suspin) că viața omului, oricare ar fi împrejurările, nu încetează niciodată să
aibă sens și că acest nemărginit sens al vieții include suferința și sfârșitul, privațiunea
și moartea. Le-am cerut bietelor făpturi care mă ascultau atente în întunericul barăcii
să facă față gravității situației în care ne găseam. Nu trebuiau să-și piardă speranța, ci
să-și păstreze curajul având siguranța că lipsa sorților de izbândă în lupta noastră nu îi
scădea acesteia cu nimic din demnitate și sens.
Am spus că, în acele ceasuri grele,
pe fiecare dintre noi ne privea cineva - un
prieten, o soție, cineva viu sau cineva mort, ori Dumnezeu - și că nu se aștepta să îl
dezamăgim. Că spera să ne afle suferind cu fruntea sus - nu ca niște nenorociți - , ci ca
unii care știm cum să murim.
Și, în cele din urmă, am vorbit despre jertfa noastră, care în orice caz avea un
sens. Ținea de natura acestei jertfe să pară lipsită de sens pentru lumea de afară,
pentru lumea care caută succesul material. Dar, în realitate, jertfa noastră avea rost.
Aceia dintre noi care au o credință oarecare - le-am spus-o franc - pot înțelege acest
lucru fără nicio greutate. Le-am istorisit despre un camarad de-al lor care, la sosirea saîn lagăr,
a încercat să facă un pact cu Cerul, ca suferința și moartea lui
să cruțe de la un sfârșit dureros ființa omenească pe care o iubea. Pentru
acest om, suferința și moartea aveau un sens; iar jertfa lui avea cea mai profundă
semnificație. Nu voia să moară degeaba. Niciunul dintre noi nu dorea așa ceva.
Scopul cuvintelor mele era să aflu un sens deplin în viața noastră, atunci și
acolo, în baraca aceea și în situația aceea practic lipsită de orice speranță. Și am văzut
că eforturile mele fuseseră încununate de succes. Când becul începu iarăși să pâlpâie,
am putut vedea chipurile nefericite ale prietenilor mei care veneau spre mine
clătinându-se, pentru a-mi mulțumi, cu ochii în lacrimi.
Doamne ajuta!