Dar iubirea (acel sentiment despovarat de egoism si meschinarie) nu cauta sa obtina incantare de pe urma insusirilor altuia, fie el si un sfant. Iubirea traieste intr-o alta realitate, una transfigurata de insasi identitatea ei. Nu este o realitate strivitoare, ci una izbavitoare si trofica pentru capacitatile noastre. Este o realitate a luminii blande.
Iubirea fiind ceva care ofera, nu cere. Iubirea fiind un izvor, nu se vrea o destinatie/un primitor/un satisfacut.

Astfel incat sunt inclinat sa spun ca, dimpotriva, daca am cunoaste total si lucid (adica daca am avea smerita cugetare si o inima plina de marinimie) am iubi pe orice om, fie el cel mai bicisnic.

Omul iubitor are multe motive de a se darui celuilalt, simtindu-se implinit cand slujeste pe alter. El traieste ca pe o necesitate intensa, ireprimabila, actul de a (se) oferi. Are pornirea continua, structurala, de a intelege, de a compatimi, de a vedea mereu frumusete si noblete acolo unde altii vad opusele acestora sau nimicul.
Omul iubitor spera ca semenul, in caz ca are vreo nedesavarsire sau chiar mai rau de atat, isi va recupera si depasi masura, intru frumusete omeneasca asa cum a fost harazita de Facator.
Omul iubitor se vede pe sine, prin harul dragostei, mai rau si mai urat decat toti ceilalti. La inceput il doare aceasta, il mahneste, iar mai tarziu se impaca cu sine si traieste in pace, prin insusirea artei de a se darui (pe care o consider cea mai aleasa si cea mai grea arta, deoarece ea cere strunjire de sine neincetata, multa durere si totodata nadejde) si fiind recunoscator lui Dumnezeu pentru prilejul de a trai astfel, necontenind sa se minuneze de frumusetea si nobletea din ceilalti, carora le gaseste mereu scuze (in caz de poticnire sau greseala), circumstante nefericite (pentru cele nedorite) si carora se bucura sa le fie de vreun folos respectindu-le totodata reperele, valorile, pozitia.
Omul iubitor e un om rar ca manifestare deplina. E om dumnezeiesc dar/si e ascuns. Il putem oarecum aproxima (asa cum am incercat cu multa stangacie mai sus) dar nu il putem cunoaste decat pe masura ce devenim in intregime asemenea lui. Adica partasi cu toata mintea, apoi si cu fapta, la taina iubirii si salvati de Dumnezeu din iadul iubirii, unul inevitabil atunci cand pasesti cu adevarat in lumea neasemuita a dragostei.
Omul iubitor traieste in fiecare dintre noi. Dar este, in cei mai multi dintre oameni, puternic incatusat. Este un izgonit care sufera inlauntrul fiecaruia, pana la un ceas... Dar pana cand vine clipa descatusarii lui, el ramane negat, dispretuit, ignorat, torturat. De noi insine, de toate celelalte pe care le gazduim, le pretuim si le hranim in noi.