Citat:
Īn prealabil postat de gpalama
Nu inteleg ce vrea ahilpterodactil insa aici nu suntem la ridicat haltere si greutati. Azi ridici 50 kg maine 100, exclusiv prin vointa ta.
E putin mai complicata partea asta de rezistenta impotriva trupului.
Nu prea are nici o treaba cu scrutatul sufletului treaba asta.
Daca ti-e somn, evident ca organismul tau iti cere somn, lupti cat poti dar la un moment dat cazi. A luptat cineva pana la capat cu somnul? Nu, pentru ca e aproape imposibil.
Daca ti-e foame, organismul cere si se manifesta, te opresti de la mancare un timp, dar e si lucrul asta greu. Este mai usor de dus, dar nu e atat de usor de exemplu daca inveti si organismul cere rapid mancare.
La fel si cu alte functii care se activeaza si care incercam sa le controlam si nu reusim totdeauna.
Fiecare functie biologica exercita o presiune mai mare sau mai mica asupra noastra, ne atentioneaza sa o implinim. In cazul functiei sexuale, presiunea este foarte mare (lucru confirmat de toti), si de aici si caderea.
Poti sa vezi ce este intr-un organism si cat se chinuie cineva la un moment dat? Nu prea. Insa cu siguranta stii ca se chinuie cumva.
Fa rabdare, post pentru a linisti trupul, rugaciune pentru a te ajuta Dumnezeu, si nu sta intr-un loc pentru a nu lasa mintea sa fie atenta la trup pentru ca atunci cazi usor.
|
Gpalama, sa ma ierti dar te arati foarte strain de cunoasterea sufletului omenesc.
Asa cum pui problema, eu inteleg ca vezi un adevarat pericol ca omul sa fie alcatuit si din trup. Pui problema in termeni de razboi al omului cu trupul sau, iar asta suna ca si cum calaretul s-ar razboi cu calul.
Or, din cate am inteles eu despre om si din cate am inteles din lecturi (carti zise duhovnicesti), sensul infranarii/ascezei este de a imblanzi si orienta trupul, de a-l face bun camarad in nevointele imblanzirii si luminarii sufletului. Nu de a-l zdrobi ori a-l infrange.
Pe de alta parte, omiti un aspect foarte important: aici e vorba de o obisnuinta, obicei, patima daca vrei. Iar aceasta nu e o treaba a trupului ci mai intai a sufletului!
Nu trupul curveste, Gpalama, ci sufletul!
Acest suflet omenesc din fiecare om e inclinat sa se indulceasca cand cu una cand cu alta, de exemplu cu senzatiile provenite de la propriile madulare. Sau cu madularele altora.
Deci lupta omului e cu propriul sau suflet, inclinat spre patima si ucigasie, nu cu trupul.
*
Imi pare rau ca te gasesc facind parte dintre oamenii care s-au grabit sa treaca la fapte si s-au inchis in hotarari majore, fara sa aiba in prealabil rabdarea si pasiunea (iubirea) de a cerceta pe indelete cum e cu omul, cu sufletul si cu trupul.
Dupa opinia mea te afli pe drumul unor intelesuri straine. Si, culmea instrainarii, te mai arati si sfatos.
Acuma iata, sunt si eu sfatos: sa nu mai tai niciodata, Gpalama, pornirea unui om, mai ales a unui om tanar, de a-si cerceta cat mai necrutator, cu scrutare mare, neinduratoare, propriul suflet!
Sa nu mai faci asta, ca savarsesti faradelege cumplita inaintea Domnului.
Duhul lui Hristos asta face mai intai in Biserica: indreapta mintea oamenilor sa se scruteze bine, pe ei insisi, intr-o lumina noua. Cea a necrutarii de sine, a caintei, care se naste atunci cand lumina mintii e invaluita de Lumina.
Iar nadejdea si speranta care insoteste, totusi, pe om in acest demers necrutator, unul care poate duce sufletul in mari deznadejdi, in plinatatea iadului la cei care au o mare capacitate a suferintei - mangaierea aceasta a Invierii, nu e de la om ci de la Dumnezeu. Desi lucreaza, uneori, prin oameni (un camarad, un frate mai sporit, un preot, vreun pacatos oarecare etc.).
*
Si acuma sa iti spun ce vrea ahilpterodactil, ca ziceai ca nu intelegi.
As vrea ca tanarul nostru coleg sa se scruteze bine pe sine. Pornind de la premisa ca un obicei prost are radacini in alte obiceiuri proaste si in intelegeri tot proaste.
As vrea sa inteleaga ca are prilejul sa cerceteze de unde ii vine patima asta, fara sa mai puna etichete saracute, simpliste, de genul "de la corp si de la draci". As vrea, adica, sa nu mai fie stupid si trandav.
De unde vine onania?....
Oare si-a cercetat omul lacomia?
Dar grosolania cugetarii?
Dar impulsivitatea?
Dar temerile, ranile emotionale, neimplinirile, frustrarile in plan scolar, familial etc.?
Dar cunoasterea lui Dumnezeu?
Dar curatia rugaciunii?
Dar aroganta?
Dar dispozitia spre flecareala?
Dar pornirea histrionica de a se da in spectacol?
Dar rigiditatea mintala?
Dar insusirile pe linia comunicativitatii, asa cum se afirma ele in relatiile concrete cu oamenii din familie, cu colegii, cu strainul intalnit pe drum?
Ar mai fi vreo suta de capete insa ma opresc aici. Sper ca se intelege ce vreau sa spun, atunci cand indemn pe cel razboit de o patima sa se folsoeasca de prilej pentru a se cerceta pe sine.
Fara sporirea cugetarii si a cunoasterii de sine, patima/obiceiul/obisnuinta i-au fost date in zadar. La fel si cu parasirea obiceiului rau: nu e de nici un folos, asa in sine, daca nu ai tras un spor de intelepciune si de smerenie din parasirea lui.
Sunt multi oameni fara patimi prea batatoare la ochi dar care sunt mici inaintea lui Dumnezeu
si sunt multi razboiti de patimi, in intreaga lor viata, dar mari inaintea Domnului.