Ecaterina, revin cu cateva ganduri care au sosit intre timp. Ingaduie, te rog, o completare.
Mai intai impresia neplacuta ca, limitind discutia la cateva chestiuni stereotipe din mentalitatea celor care au avut legatura cu dependente si dependenti de tot felul (cazul meu), am cam stampilat/ingustat/pocit problematica.
Nu cred ca astfel de situatii se pot "rezolva" printr-o formula sau printr-un sfat. Asta, dimpotriva, mi se pare prostie si pacat strigator la cer!
Am subliniat, totusi, propunerea de a analiza aceste lucruri, foarte serioase si semnificative, in mod asistat. Terapeut, grup, duhovnic. Asa se incepe travaliul. Ce urmeaza, Dumnezeu sa ajute!...

*
Rani adanci din copilarie avem mai toti... Dar nu toti cadem prada unor vicii serioase, mai tarziu.
Ca idee de baza, orice rani am avea, putem sa ne folosim de ele pentru a ne desavarsi. Ranile, daca nu sunt mortale, sunt o oportunitate extraordinara pentru a ne lua mai in serios si pentru a lucra la omenesc si la ...dumnezeiesc.
Noi fugim de rani prea usor... Ne speriem prea repede de ele si tindem sa le valorizam exclusiv negativ. Neinteleapta atitudine. Pe de alta parte, acordam prea mare respect ranii!.... O umplem, prin educatie si necunostinta, de vraja. De seductie, de mistere...
Nefolositor lucru!

Atat in Vietile Sfintilor cat si in biografiile altor oameni care nu au facut doar umbra pamantului, avem nenumarate exemple de oameni raniti, inca din copilarie, care au ajuns la mari masuri ale virtutilor. Sa luam aminte!

Cat priveste "salvarea", raspunsul e: categoric da! Numai sa intelegem ca salvarea (ca dealtfel si crima) e o chestiune colectiva. Incepe cu persoana in cauza, care trebuie sa accepte travaliul schimbarii si sa il poarte cum poate mai bine (nu e neaparat o chestie confortabila, poate fi deseori dificil foarte). Continua, apoi, cu implicarea semenilor si, desigur, cu ajutorul Bunului Dumnezeu.