O.K. M-am mai linistit...:) Credeti-ma ca nu e asa grav cum ar fi putut fi. Doar sunteti, da, obosita si ingrijorata, ok. La fel ca si sotul, probabil.
Uitati ce cred eu, daca tot mi-ati spus atatea:
1) cred ca ati facut o serioasa greseala ca ati stat in abstinenta pe toata durata sarcinii; putini barbati pot tolera asta, de obicei ajung sa cada in diverse ispite - nu le voi enumera...
2) discutati mai mult cu sotul in termeni de autodescriere, de expunere a ce simtiti, ce intelegeti, ce ati voi etc. Nu ca sa va plangeti (in orice caz, nu prea mult, ca l-ar putea irita inca si mai tare), ci cu scopul bine ingrijit de a-l ajuta sa inteleaga mai clar ce vi se intampla. Practicati, deci, automarturisirea, cu atentie si grija la ton, la unele amanunte. Centrati-va pe ce simtiti, pe ce va sperie, pe ce ati dori - fara sa il invinuiti in vreun fel (pentru ca ii declansati reactii de autoaparare si de ostilitate).
3) rugati pe sot sa se destainuiasca si el, la randul sau; o avea multe de spus si e mai bine sa vi le spuna dvs. decat alteia sau decat la carciuma sau decat in gandurile proprii...
4) cred ca trebuie sa stabiliti de comun acord unele lucruri legate de programul zilnic, nevoile presante etc. si sa va ajutati unul pe altul acolo unde celalalt are slabiciuni si neputinte. Uitati, eu am sprijinit-o pe sotie, in perioada sarcinii si lauziei, facind multime de treburi gospodaresti pe care ea nu le mai putea face. N-aveam nici un chef, uneori imi era foarte greu, dar am inteles ca nu exista alternativa. Ce puteam sa fac?... Apoi am mers, sute si sute de ore cu copilul in parc. Sau la doctor, la cresa, la gradinita, la sedintele cu parintii etc. La randul ei m-a sprijinit acolo unde aveam nevoie; ma aflam in abstinenta dupa o perioada de consum cronic de alcool si ea ma ajuta, conform programului de recuperare, exact asa cum o consiliase medicul si grupul de AA si Alanon. Nu i-a fost usor, credeti-ma, dar a facut-o! Deci cautati unde puteti sa va sprijiniti reciproc, stabiliti termenii si incercati sa faceti asta, cat va e cu putinta. Sunt sigur ca veti aprecia reciproc si starea din familie va fi mai buna, treptat, treptat. Nu in ultimul rand ati putea incerca sa discutati impreuna, ca frati, cu duhovnicul si chiar sa incercati cateva intalniri (doua? trei? - uneori sunt suficiente) cu un consilier psi. V-ar putea facilita comunicarea si gasirea de solutii cu sotul.
5) Avem cu totii nevoie de resurse, de sprijinul semenilor. Bine ar fi daca ati avea in comun cu sotul cativa prieteni (nu separat, ca mai rau face, uneori...), un grup de suport etc. Folositi ajutorul oferit de oamenii din jur - poate ca nu va striga nimeni "hai ca va ajut eu!" dar s-ar putea sa fie acolo, fiecare la locul lor, disponibili...:)

P.S. Pentru mine ca om crestin, am inteles ca modul in care stau de vorba cu Dumnzeu nu consta *doar) in rugaciuni solitare nesfarsite, ori mai stiu eu in ce moduri de a ma raporta la El, noi doi, intr-un solilocviu mirobolizant. Ci, ca atunci cand ma aflu in relatie cu un om, de pilda cu membrii familiei mele, sa fac practic, prin fapte concrete, ceea ce Lui I-ar placea sa fac. Oare cum ar face El daca ar fi in locul meu, ma intreb uneori... Si incerc si eu sa ma tin de urma Lui, cat de cat, chiar daca nu imi iese foarte bine.
Deci puneti accent pe practica concreta atunci cand va vine sa va rugati si sa Il marturisiti pe Hristos. Asa ne rugam si asa Il marturisim cel mai bine cand suntem in familie: practicand umilinta si dragostea jertfelnica, rastignirea prin silirea noastra (nu a nervilor sotului...:)) catre fapte bineplacute Lui.
Veti vedea ca va ajuta si ca o sa va imbunatatiti viata de familie, treptat. Lucrati cu nadejde, cu rabdare si cu daruire!
Doamne ajuta!