Anii trecuti, Aubergine, mi s-a intamplat sa stau de vorba cu unul dintre preotii "buni", cu unul dintre aceia considerati de tine, in textul tau de mai sus, ca ar face parte din adevarata Biserica. Din elita aceea vrednica, din nucleul acela misterios de supravietuire a sfinteniei...
Dintre aceia printre care se preumbla inca, liber si majestuos, duhul ultimului mohican...
Ei bine, cand l-am intrebat cum e cu ceilalti, cu micii ori marii tradatori, cu pacalitii si inselatii, stii ce mi-a spus parintele?
Iti spun eu ca sa nu iti faci ganduri. Mi-a spus doar atat: "nu ti-e rusine?"
Si m-a privit cu durere, cu infrangere mare de sine. A facut semnul sfintei Cruci peste capul meu si mi-a intors spatele. Atat.
Iar acum, da, imi e rusine de ratacirea mea.
Treaba noastra e sa ne tinem la pocainta. Stiu cat e de greu, uneori, stiu cat suntem de vulnerabili, stiu cat de usor ne indreptatim si ne vaicarim. Stiu ca ne speriem, stiu ca nu avem uneori incredere in nimeni, stiu ca picam in amaraciune mare si suspiciune etc. etc.
Cu toate acestea, pur si simplu nu avem altceva mai bun de facut, decat sa ne slefuim sufletul in travaliul uimitor al pocaintei.
Daca suntem, cumva, crestini...
Si cred ca suntem!....:)