Vedeti si voi ce lucru nelalocul lui se intampla. Un om pacatos si parasit de har, unul care are nevoie mai mult de iertare decat sa ierte (him!, oare?...:), oare se poate separa asa transant?), unul care tanjeste dupa iubirea adevarata decat sa iubeasca (acelasi him de nedumerire), unul ca acesta, iata, indrazneste sa vorbeasca aici cu o hotarare care trimite gandul mai degraba la nebunie decat la intelepciune...
Cat de ciudati sunt unii oameni, adeseori...

*
Daca scriu aici, din temnita mea, cat mai pot face aceasta, o fac mai mult pentru mine. Poate intrezaresc o lumina, prin dialogurile noastre, imi zic. Si nu stiu de zic bine.
Iar daca nu tac, ci ma implic mai mereu, e pentru ca am convingerea (gresita? deliranta?) ca solutiile noastre sunt din/prin participare, iar nu prin ascultare pasiva. Am incredere in implicare, nu in nonimplicare. Fireste, insa, pe de alta parte ca implicarea nepotrivita presupune asumarea unui risc mortal. Stiu, cred aceasta. Zelul nebun nu este de la Dumnezeu.

*
Cine poate ierta prin puterile lui? Si ce fel de iertare poate fi aceasta?
Iertarea lumeasca exista si se manifesta mereu, ce-i drept. Ori asa mi se pare, rasfoind prin istoria lumii noastre.
Dar este, oare, aceasta, tocmai acea iertare, dramuita si nutrita de harul lui Dumnezeu?

Eu cred acum ca Domnul ne da un har al iertarii care pune lucrarea noastra in cu totul alta lumina. Pur si simplu, a ierta ca om participant la har, constient si voluntar, e cu totul altceva decat a ierta dupa lume.
Iertarea dupa om e tambra din sandramaua lumii.
Ea nu-i cladita pe stanca jertfei si, ca urmare, nu merge niciodata pana la capat. Pana la sangele propriu, vreau sa zic. Sangele acela al dezicerii (cumplit si fericit fenomen!) de ucigasie.

*
Simt nevoia, iertat sa fiu, de a aduce aici in discutie dorul de Dumnezeu. Sau dorul lui Dumnezeu.
Vreau sa vad cum suna iertarea si pocainta prin filtrul sau prin impreunarea, in noi, a dorului lui Dumnezeu.
Vreau sa cant la chitara inimii si a cugetului tema iertarii si pocaintei, in cheia dorului lui Dumnezeu.
Cum vor suna toate acestea?
Oare la fel ca-n do major? Ori, poate, cantr-un mi bemol?...

*
Dorul lui Dumnezeu imi pare si el (ca toate celelelate bunatati oferite in dar de Mangaietor) inceput prin har. Precum e, deindata ori cu intarziere, si lucrare omeneasca. Dorul acesta ca dar si ca rod al impreunarii, al frumoasei nuntiri...:)

Sa fie, insa, acest dor sfant un fel de atavism? Sa fie un dat care ne constrange printr-un fel de "genetica", asa, mai "speciala" si "sfanta"? Sa ne trezim cu el peste noi precum cu prostu-n casa? ori cu nebunu la geam?
Nimic mai fals, cred, despre acest dor!
Eu cred, sa fiu iertat, ca el incepe ca o presimtire, ca o adiere usoara, ca un impuls nelamurit (manifestare a tainei fiintei), pentru a continua sau a se stinge, fie si temporar, dupa cum noi il primim si cultivam.

Sa iert? Sa fiu iertat? Sa ma las prada sfintei pocainte?
Dorul lui Dumnezeu sa ma povatuiasca, mereu! Iar Domnul sa imi dea har pentru a ma infrati pana la capat cu acest dor.

P.S. Iertati, fratilor, ca am indraznit, iarasi, sa va vorbesc nebuneste. E modul meu de a va multumi ca ma primiti intre voi. Atat cat voi mai fi ingaduit pe aici.