Inima compatimitoare sufera, desigur, pentru posibila suferinta a gresitilor nostri. Am vrea, desigur, sa fie iertati si de Domnul odata ce noi insine i-am iertat sau credem ca am facut-o, nu fara oarecare teama ca aceasta iertare a noastra nu e tocmai curata ci dimpotriva, poate fi contaminata de mandrie, de buna parere de sine etc.
Dar si de am fi cu totul curati in actul nostru de iubire iertatoare, cred ca nu putem hotari noi cum vor fi ei judecati. Exceptind pe sfintitii slujitori care au primit prin taina hirotoniei puterea de dezlega si ierta pe pamant si in cer. Si poate nici atunci...
Ne putem dori, da, sa fie iertati si sa se bucure de deplinatatea iubirii lui Dumnezeu - precum ne dorim si noua. Dar putem noi, oare, sa fortam mana lui Dumnezeu ca sa ii ierte? Poate ca Domnul, nu-i asa, cuprinde nesfarsite alte lucruri in gandul Lui atunci cand lasa un om sa se perpeleasca la focul incercarilor ori cand il iarta, cand il usureaza.
Noi, da, putem si trebuie sa dorim iertarea deplina a celuilalt. Asa ne soptesc si gandul si inima, de suntem compatimitori si de vedem in aproapele un om ca si noi, nedesavarsit ca si noi sau poate chiar mai virtuos ca noi. Suntem fiecare o parte din intreaga omenire.

Ce te nedumereste, de fapt, Misuar?...:)