În prealabil postat de ahilpterodactil

Acum as vrea sa amintesc, desi subiectul e solidaritatea, o alta latura a problemei: dragostea dintre parinti si copii. Nu dragostea vazuta prin prisma legilor unei tari (in definitiv, ce cauta legea aici? Oare sentimentele trebuie legalizate si aprobate de comunitate? Oare aceste bunuri intrinseci ale unei persoane pot fi cenzurate de altii? Relatia, da, ok. Dar sentimentele?), ci sentimentul firesc dintre parinti si copii.

Oricate greseli face un copil fata de parintii lui, noi stim cu totii ca dragostea e mai puternica. Parintii iarta, mai devreme sau mai tarziu.
Similar, copilul isi iarta parintii chiar daca i-au frustrat mult dorintele, asteptarile, nevoile.
De fapt, psihologii au descoperit ca pana si parintii isi iarta copiii tot din structura lor afectiva de copil... Cu adevarat copiii sunt fiinte foarte iertatoare! Forta vietii, a iubirii, este asa de mare in ei incat iarta mereu. Altminteri nici n-ar mai putea trai. Dar ei traiesc si se joaca si rad adeseori cu lacrimile pe obraz. "Copilul rade/Intelepciunea si iubirea mea/sunt jocul."

A nega aceasta disponibilitate fireasca a iubirii e, pentru mine, mai intai o agresiune adusa naturii copilului. A copilului din fiinta omului, nu doar a copilului ca stadiu de dezvoltare.

*
Eu ma tem de aceste interventii legaliste in viata de familie. Exceptind cazurile foarte severe, unde parintii pot aduce mutilari majore copiilor, eu sunt pentru a lasa lucrurile in firescul lor. Sistemul familiei trece si el, ca orice sistem viu, prin momente de cumpana, de criza. Daca chiar vrem sa ajutam, ce putem face este, cred, sa punem si noi umarul pentru ca aceste momente sa fie ale unei cresteri. Nu sa despicam familia! Chiar daca raman urme, e preferabil sa fie continuat procesul de dezvoltare a iubirii firesti, iar nu sa taiem viata. O familie nu e o gulie sau un bustean bun de taiat cu toporul, ci un sistem de oameni vii, care traiesc o taina.

*
Cand eram copii, sa ne amintim, ne speriau foarte tare povestile cu capcauni si vrajitoare care furau pe copii si ii desparteau de parintii lor. Ne mai temeam si de mama vitrega, de tatal vitreg, de fratii si surorile vitrege...
Poate ca astazi Norvegia ar face bine sa isi aminteasca de povestile din copilarie, pentru a nu fi perceputa ca vrajitoare sau capcaun sau ca un parinte vitreg...
Cu atat mai mult cu cat familia despre care vorbim este parte a unei traditii diferite, in privinta raporturilor dintre membrii familiei, de cea nordica. E drept ca daca traim la Roma traim ca romanii, si totodata la fel de drept imi pare a fi, dincolo de aspectele legaliste, sa tinem cont si de specificul vietii sufletesti al celor pe care i-am primit printre noi, la Roma...

Am scris ca parinte, in mod subiectiv, evident, gindindu-ma cu groaza la ipostaza nenorocita de a fi vreodata despartit de copiii mei. Am trait asta o data si as vrea sa nu i se intample nimanui. Este un lucru deosebit de dificil de suportat, e trecerea unei sabii prin inima, iar unii chiar nu pot face fata situatiei. Dumnezeu sa ii ajute pe toti cei implicati in aceasta poveste dureroasa.