[cristiboss56]

De ce nu există un muzeu al comunismului?

Petru Guran : „Singurul muzeu al comunismulu - și anume Memorialul de la Sighet - este o întreprindere privată, a doi oameni curajoși și foarte energici, Ana Blandiana și Romulus Rusan, și a unei echipe în jurul lor de oameni devotați acestei nevoi de memorie. În schimb, statul roman nu numai că nu s-a ocupat să aibă o istorie a comunismului, dar a impiedicat timp de 25 de ani receptarea corecta a acestei perioade.
De ce e important ca Bucureștiul să aibă acest muzeu? Pentru că, pe de o parte, e orașul cel mai mare, tinerii cei mai numeroși sunt aici, oamenii activi. Pe de altă parte, Bucureștiul a fost sediul puterii comuniste. Deci o serie de instituții-cheie ale regimului comunist se află la București. Și monumentele cele mai terifiante ale teroriii comuniste se află la București. Între altele, celebrul Fort 13 Jilava. Or, cred că inima comunismului zace în teroare și e primul lucru care ar trebui arătat, denunțat, astfel încât niciodată să nu se poată repeta această formă de violență extremă, cea mai sistematică formă de violență”.
Dumitru Mazilu : „Să facem dezbaterea asta în viziunea pe care o avea unul dintre cei mai mari istorici ai românilor, Nicolae Iorga. Care spunea așa: vrem să ne cunoaștem prezentul și să descifrăm viitorul, trebuie să cunoaștem trecutul. Cine nu vrea să prezinte trecutul în realitățile sale dureroase înseamnă că nu vreas să cunoască bine prezentul și să descifreze căile spre viitor. Sigur, de muzee avem nevoie. Eu cred că în primul rând, princopalul element de reținut din istorie se referă la statutul cetățeanului de azi. Dacă am învăța din istorie ce trebuie, dacă am eliminat tot ce e rău din istorie și nu am reținut acest rău în viața de zi cu zi de azi înseamnă că am învățat ce trebuie. Dacă nu, putem să facem muzee.
Ați văzut că noul președinte s-a și pronunțat în sensul organizării unui muzeu. E bine ca tinerii să cunoască exact ce s-a întâmplat înainte de 1989, anul care a schimbat în mare măsură Europa.
Petre Guran : Cred că nu am încheiat războiul civil pe care l-a presupus regimul comunist. A fost un război civil de 50 de ani, care se află oarecum într-o fază de acalmie acum, dar nu e stins. Nu a existat o viziune unitară între dreapta și stânga, între grupul social masiv și violent al statului postcomunist și cei care denunțau falsitatea regimului imediat după 89 ca o continuare a regimului dinainte de 89.

Despre abdicarea regelui
Și pentru că discuția a avut loc într-o zi istorică, 30 decembrie, invitații au evocat abdicarea forțată a regelui:
Dumitru Mazilu : Problema românilor azi e să prezentăm în mod corect evenimentele de atunci (30 decembrie 1947, abdicarea regelui – n.r.). Pentru că pretutindeni în lume, când ocupantul e stăpân în acea țară, își dictează comandamentele. Iar unul era să se proclame un nou sistem politic, adică o republică populară. (...) Să rețunem că s-a produs sub stăpânire străină, rămâne un act al stăpânului din acea țară, stăpânul fiind Uniunea Sovietică.
Armand Goșu : Au fost presiuni inclusiv cu amenințare fizică asupra regelui. Momentul decembrie 1947 a fost un șantaj la rege: ai grijă că sunt sute de studențp încă, cei arestați în 1945, care pot oricând să dispară în închisori, deci e în interesul tău și al cauzei tale să semnezi acest act de abdicare pentru ca ei să scape cu viață. S-a înregistrat o presiune psihică asupra monarhului. Între timp au apărut și documente, putem reface destul de amănunțit momentul respectiv.
Absurdități ale austerității comuniste

Cei trei invitați ai Elenei Vijulie au vorbit și despre tehnicile perfide de inducere a terorii practicate de regimul comunist și și-au împărtășit câteva amintiri despre anii din urmă ai regimului Ceaușescu, cei mai crunți din punct de vedere al privațiunilor, în care se întâmplau lucruri atât de absurde, încât pentru epoca de azi par imposibile.
Armand Goșu : „Frigul...Îngheţam şi cei din generația mea îşi amintesc cum tremurau, stăteau în paturi, învăţau pentru examene de multe ori la lumânare, pentru că se stingea lumina. Am prins foame, foame. Am rămas cu obsesia faptului că nu găseşti nimic de cumpărat în magazine.
Totul se vindea pe cartelă, de la pâine până la zahăr, ulei, făină. Și nu era război atunci. Îmi ieşeau ochii de foame la un moment dat şi încercam să iau ceva de pui. Și era un magazin celebru pe vremea aia în București, aproape îmi curgeau lacrimile şi după două ore de stat la coadă mi-au spus că nu, că nu am buletin de Bucureşti. Ai fi ros şi colţul ierbii, asta însemna foamea aceea cumplită.
Călătoream cu nașul din provincie şi căram de acasă mâncare. Dar mâncarea aceea cărată în borcane, o mazăre, lucruri aşa....ţinea două zile, trei zile. După care de miercuri până sâmbătă la ora 14 când încheiai cursurile şi puteai să pleci în provincie, de unde erai....dar aveam colegi care erau cu borcane mari de untură, colegi din Ardeal fericiţi că aveau untură. La un moment dat în untura respectivă fuseseră şi nişte cârnaţi. Și luau aşa, cu degetul, nişte untură. Deci s-a trăit greu, astea nu sunt glume”
Dumitru Mazilu : „Fiul meu scria cu mănuşi în mână. Păi, când vedeai ce se întâmplă, puteai să suporţi?”
Armand Goșu : „La orice bibliotecă din ţară s-a redus programul până la ora 17, ca să nu aprindă becurile. Nu mai funcţiona mina de pix din cauza frigului”.
Petre Guran : „Mergeam să stăm la coadă cu rândul, pentru că dura câteva ore. Când ajungeai în sfârşit, luai două pachete de unt, cum eram noi, patru, şi asta era pe o lună. O altă amintire erau cozile interminabile la benzină. Vă daţi seama ce irosire de energie, de inteligenţă....”