[cristiboss56]

Redau integral restul articolului semnat de Andreea Pătraşcu Ibacka pe blogul andreeapatraşcu.ro:

"Aşadar, în cele ce urmează, am să-ţi prezint desfaşurarea actiunii, văzută exclusiv prin prisma prietenului meu drag… care nu mai este.

Sâmbăta trecută am sărit din pat ca arsă (ironica figura de stil, nu-i asa?) atunci când am aflat că prietenul meu fusese şi el la locul tragediei.

Scrisese singur pe Facebook că este internat la Sfântul Pantelimon, dar că este OK.

Cu arsuri de gradul 2 si 3 de la umar şi până la unghiile-i coapte, cu carnea-i curgând de pe oase, cu bandaje groase zemuind de atâta limfă şi sânge… prietenul meu nu s-a dezis. Ambiţios până în măduva oaselor – aşa cum l-am cunoscut cu toţii – şi-a păcălit prin perseverenţă touch screen-ul propriului telefon… din dorinta de a-si linişti toţi cunoscuţii.

L-am sunat şi m-a chemat la spital să-l vad. Pesemne puneam prea multe intrebari pentru a-mi putea raspunde prin telefon. În cateva minute am fost la spital, tremurând de frica întalnirii.

L-am gasit mai bandajat decât imi imaginasem şi preţ de câteva secunde – de panică – mi s-a taiat respiratia.

Dar chiar şi aşa bandajat, Alex era perfect lucid şi coerent, respira singur. Aşa că am încercat din răsputeri să nu-mi arat nicio secundă ingrijorarea. Cu atat mai mult cu cat el însuşi rămăsese la fel de pozitiv cum îl ştiam. Ba chiar reuşea să se consoleze cu gândul că el suporta mai uşor decat alţii arsurile prin prisma faptului că are deja câteva tatuaje şi – deci – e obişnuit cu senzatia de arsura usoară. Era sedat până in maduva oaselor, insa adrenalina nu-l lăsa să adoarmă.

Aşa a ajuns să-mi povesteasca cum a fost pentru el in iadul de la Colectiv… secundă cu secundă.

Mi-a confirmat că în doar jumatate de minut întreg tavanul ardea cu vâlvătăi.

Zicea că a pornit degraba inspre iesire, însă odata ajuns la 1 metru jumătate de uşă, sleit de puteri fiind (din pricina intoxicaîţtiei, aşa cum aveam sa aflu ulterior), s-a aruncat la pământ pentru a nu se lasa cuprins de flăcări.

Şi mai zicea că a avut noroc că un dulap de lemn a căzut peste el, tinându-i drept scut în faţa flăcărilor.

Atunci a inceput să respire prin tricou… un aer mult prea înecăcios. Simtea deja cum îl călcau oamenii în picioare, iar asta l-a motivat să se târască până în cadrul uşii. S-a târât cu tot cu nepreţuitul lui aparat foto fără de care nu concepea să traiasca... cu ultimele lui puteri. Acolo, la uşă, doua sau poate mai multe mâini curajoase l-au tras afară. Insista pe faptul că nu şi-a pierdut nicio secundă cunoştinta şi se îmbărbăta la ideea ca el este bine atata timp cât a ajuns pe picioarele lui la ambulanţă. Mai apoi, a intrat – tot pe picioare – în spital… acolo unde le spunea tuturor să-i preia mai intai pe cei mai grav răniţi decât el.

Avea arsuri de gradul 2 si 3 pe 30% din suprafata corpului.

Fusese copt la aproximativ 1000 de grade Celsius, însă hainele ii ramasesera aproape intacte… fiindca nu arsese la foc direct. Era carne vie pe mâini, pe urechi, pe ceafă si pe cap, dar şi pe jumatatea superioara a spatelui. Insă, chiar şi asa… era un supravietuitor şi zambea încrezător la gandul zilei de maine.

Repeta obsesiv că el este bine, că a fost printre cei norocoşi.

Alex era un tanar care nu irosea nicio secunda, pentru ca el avea un scop precis in viata. Fotografia era menirea lui, pe care si-o facea al naibii de bine. Un tanar cu multe planuri de viitor şi incă multe obiective de bifat… un tanar de 33 ani care învaţa continuu. Si n-am sa intru acum in detalii medicale, însă iti spun ca in zilele care au urmat – sub privirile noastre disperate şi neputincioase – starea lui a evoluat imprevizibil. în asa fel incat nici chiar emotiile resimtite pe holurile spitalului – atat de diferite de la o ora la alta – nu ar putea fi descrise in cuvinte. D-apoi durerile si complicatiile suferite de el.



Din păcate în câteva zile au început problemele grave la plămâni.

Punând cap la cap detalii şi ascultand şi alte povesti de la locul faptei, am realizat cu groază că Alex al nostru a ieşit afară mult mai tarziu decât îşi aducea el aminte. Pesemne isi pierduse cunostinta inauntru, căzut fiind la podea. Motiv pentru care poate 15 sau 20 minute petrecute inauntru si le amintea ca fiind doar cateva secunde.

Însă plămânii lui intoxicaţi prevesteau nenorocirea, la fel şi arsurile interioare. Rudimentar spus, fazelor arsurilor exterioare ale lui Alex li s-au suprapus fazele inflamatiei de cai aeriene si fazele sindromului ARDS. Iar dupa 7 zile, lupta s-a dovedit mult prea crancena pentru organismul lui slabit, care n-a mai putut duce tot chinul…

Alex a luptat pana in ultima secunda, însă s-a stins din viata la 7 zile de la incendiu, lâsand in urma numai durere, frustrari şi intrebări (...) Ultima oara cand l-am vazut conştient era deja intubat şi ventilat mecanic (duminica trecută), aşa că am vorbit doar eu, in timp ce el raspundea prin semne.

I-am spus atunci – fara sa banuiesc ca va fi ultima oara cand vorbim – că suntem deja câteva zeci de prieteni şi rude alaturi de el.

L-am rugat să nu se sperie daca se trezeste si este singur si i-am garantat ca noi suntem in permanenta pe hol, dar ca nu putem sa intram in salon atat de des pe cat ne-am dori… tocmai pentru ca este internat la Terapie Intensiva, iar politicile de vizitare sunt restrictive.

Mi-a raspuns cu un Like, strangând cu greu pumnul sângerând şi ridicand degetul mare… în semn ca a inteles.

Cu toate acestea… noi, cei ramasi, suntem aceia care nu mai putem sa intelegem mare lucru din ce ni se intampla acum.

Odihneste-te in pace, prieten drag!".