Uh... poate îţi va părea caraghios să îţi spun că acest liber arbitru e şi el un fel de şefuţ, în felul lui...
Dacă e arbitru, şi încă unul liber, are şi el ceva hotărâri de luat, ale lui şi doar ale lui şi, nu-i aşa, mai apoi le are de impus. Că doar arbitrează, nu? Şi e respectat ca atare, că doar nu-i anarhie chiar şi în lumea liberului arbitru...??.....
Ce arbitrează liberul arbitru în noi, oare? Ceva meciuri, nu? Ceva dispute ori spune-le cum vrei.
Aşadar tocmai liberul arbitru e instanţa care hotărăşte de-i Liturghie ori Liverpool, nu?
Care, liber arbitru, ştii mai bine ca mine (în virtutea avansului de studii teologice) că nu-i chiar aşa străin de conştiinţa pusă de Dumnezeu în om.
Pentru satisfacţia mea strict personală, pe de altă parte, m-ar binedispune să îmi zici cum faci distincţia dintre liber arbitru, voinţă conştientă, deprinderi şi obişnuinţe, inconştient (personal şi colectiv), construct social (că tot s-a spus zilele astea în legătură, cică, cu "dreptatea"), reprezentare socială, scenariu/script şi, ca să închei cu oarece tentă calvină, predestinare. Tot atâţia factori care presează în deciziile "personale"!
*
Oricare ar fi răspunsul tău, eu rămân la opinia că liberul arbitru nu-i degeaba arbitru. Hotărăşte şi îşi asumă. La o adică e tras la răspundere, nu?
Iar eu, da, mărturisesc, mă simt constrâns în mine însumi să aleg Liturghia în locul tv-ului sau invers. Curios lucru, însă, am aşa un simţământ de libertate din constrângerea asta, de nu-ţi pot tălmăci...:)

P.S. Iar pe libertacii ăştia de azi şi dintotdeauna cine îi arbitrează, oare? Sau ei sunt prin definiţie de nearbitrat?....