[cristiboss56]

Pe drumul ce duce de la Stavranikita la Karyes, la o mică distanță de locul de închinare din partea stângă a drumului, porneşte o cărare care străbate o pădure de arbuşti, urcă şi coboară pe un teren neregulat şi ajunge la o Colibă împrejmuită cu un gard de sârmă împletită. Lângă poartă se aflau o cutie cu o tăietură la fel cu cea poştală şi o bucată de carton pe care scria: „Însemnaţi pe hârtie ce vreţi să discutăm şi băgaţi-o în cutie. Vă veţi folosi mai mult de rugăciune decât de discuţie.” În partea de sus a porţii era prins capătul unei sârme lungi care ajungea până la uşa Colibei şi de care era legat un clopoţel ce îl înştiinţa pe Stareţ de sosirea unor închinători. În curtea spaţioasă se aflau câţiva măslini şi puțină viţă-de-vie. În partea stângă a cărării era depozitată o stivă de lemne. Le aşezase acolo ca să nu fie văzut când mergea de la chilie la atelier. Înainte de a ajunge la Colibă, pe partea dreaptă, sub un măslin se aflau o măsuţă şi două-trei scaune improvizate, arhondaricul lui de vară. În stânga era mormântul Părintelui Tihon, pe care Stareţul sădise rozmarin ca să nu se calce peste el.
Trei-patru trepte conduceau pe un hol care se afla înaintea intrării, între casă şi zidul unei terase. Holul era închis cu uşi la ambele capete ca să oprească curentul. În stânga era o bucătărie primitivă: o scobitură în zidul terasei atât cât să încapă o cratiţă, iar dedesubt un loc ca să aprindă focul. Exista un mic şopron înainte de intrarea în colibă. Închinătorul, trecând prin uşa de la intrare, ajungea într-un hol lat de un pas şi lung de trei, care era luminat de o fereastră mică. Drept înainte se afla chilia Stareţului, iar în stânga, bisericuţa Cinstitei Cruci cu trei-patru icoane în catapeteasmă, o strană, un analog şi nimic altceva. O simplitate impresionantă.
Câţiva metri mai la vest de intrare era o altă uşă exterioară care ducea la atelierul lui şi la arhondaric. Acesta era o chilie mică şi săracă, având tavanul nu prea înalt, făcut din trestie şi pământ, cu două paturi foarte înguste, foarte puţin despărţite între ele, încât abia putea să încapă un om.
Micuţa Colibă a Cinstitei Cruci nu avea posibilitatea de a găzdui mulţi închinători. Pe lângă aceasta Stareţul, vrând să-şi respecte programul său isihast, găzduia cu discernământ, numai atunci când socotea că este nevoie.
În epistola sa din 21 decembrie 1971, scria: „...Am toată bunăvoinţa să vă găzduiesc la săraca mea Colibă şi să fiu al vostru nu jumătate, ci în întregime. Oricând voiţi să veniţi, să nu pregetaţi (căci de voi afla că pregetaţi, mă voi mâhni), numai că acum, iarna, la colibă pot găzdui numai unul. Din nefericire coliba mea nu este de acord cu inima mea.”
În partea de răsărit a colibei era un bazin cu apă de ploaie, care venea de pe acoperiş pe uluce. Din aceasta bea şi oferea şi la închinători. Mai încolo se afla un alt bazin mai mare şi descoperit, cu apă pentru irigat pe care nu o folosea niciodată, pentru că nu cultiva nimic în gradină.
Viaţa Stareţului la Coliba Cinstitei Cruci se desfăşura în felul următor: Spre seară se odihnea două-trei ore și se deştepta aproape de miezul nopţii. Tăcea, priveghea şi se odihnea puţin dimineaţa, înainte de a se lumina de ziuă. Ziua, dacă nu avea vizitatori, făcea lucru de mână: iconiţe şi cruci ştanţate. În timpul ce îi mai rămânea citea, se ruga şi răspundea la multele scrisori pe care le primea de la creştini, în care rugau să facă rugăciune pentru ei sau îi cereau sfatul în diferite probleme grele. Scria multe ore în timpul zilei, iar atunci când înnopta, continua să scrie la lumânare. Dar scrisorile se înmulţeau tot mai mult. Pentru aceasta, prin anul 1977 s-a hotărât să nu mai răspundă în afară de cazuri urgente şi grele. A făcut cunoscut lucrul acesta unora, dar au aflat şi alţii. Despre aceasta Stareţul explica: „Cum am pornit să fac cele ale călugăriei. Văd însă că aceasta mă depărtează de la scopul meu”. Dar cu toate acestea nu a încetat să se roage pentru cei care trimiteau scrisori. Stareţul a redus corespondenţa ca să-i rămână mai mult timp pentru rugăciune, pe care o considera a fi cel mai mare prinos al monahului pentru lume.
De altfel, viaţa lui simplificată neînchipuit de mult îi dădea posibilitatea să-şi afierosească aproape tot timpul pentru cele duhovniceşti şi pentru toţi cei care aveau nevoie de ajutor duhovnicesc. Dar, odată cu trecerea timpului, se înmulţeau tot mai mult închinătorii, care îi răpeau foarte mult timp cu problemele lor. Într-o epistolă scria: „Odată eram răcit şi aveam febră. Pe de o parte închinătorii îmi ridicau temperatura, dar pe de altă parte nu mă lăsau să mor, pentru că nu-mi lăsau timp”.
Din această pricină Stareţul se afla în dilemă: Să rămână acolo sau să meargă din nou la Sinai sau în altă parte pentru linişte? Dar nu s-a grăbit, ci a făcut rugăciune, ca să nu facă „de capul lui”, şi a văzut că voia lui Dumnezeu era să rămână acolo. „După cum se vede, aici voi înfrunta greutăţile... Pentru aceasta voi împrejmui tot locul din jurul Colibei cu plasă de sârmă.” (fragment din epistola din 9 mai 1975).
Pentru o vreme, două zile pe săptămână (miercurea şi vinerea) se zăvora. Nu deschidea la nimeni, ci postea, se ruga şi făcea lucrare duhovnicească fină în sine însuşi. În partea de jos a Colibei, în pădure, lângă un izvoraş, îşi improvizase o colibă mică, acoperită cu tablă, în care se retrăgea uneori pentru mai multă linişte. Când se întorcea, lua însemnările închinătorilor şi făcea pentru ei rugăciune din inimă.
De obicei mergea la mănăstire (Stavronikita) la Sfânta Liturghie şi se împărtăşea. Însă uneori făcea şi la bisericuţa lui Sfânta Liturghie sau mergea la alte chilii pentru a se împărtăşi.
Aduna măsline şi uneori, cu o presă primitivă şi originală, inventată şi făcută de el însuşi, scotea puţin ulei pentru candelele bisericuţei lui. Dădea măsline la pustnicii săraci şi la călugării bătrâni din Kapsala. Îi vizita pentru a se folosi duhovniceşte şi îi ajuta cu tot ce putea.
Nu făcea mâncare gătită decât foarte rar, atunci când găzduia pe cineva. Odată a găzduit un tânăr cunoscut lui şi de aceea s-a hotărât să facă puțină mâncare gătită. A pisat puțină linte, a adăugat puţin orez, le-a pus într-o cratiţă cu apă şi a aprins focul cu câteva vreascuri uscate. Apoi s-au aşezat puţin mai departe şi au început să vorbească. Tânărul a crezut că Stareţul a fost captivat de discuţie şi a uitat de mâncare, însă peste puţin timp ea a fost gata. Nu a fost nevoie nici măcar să amestece in ea, atât de simplă era mâncarea lui.
Au făcut Vecernia cu Rugăciunea lui lisus, tânărul in bisericuţă, iar Stareţul în chilia lui, unde a citit şi Canonul Maicii Domnului din Bogorodicină (Theotokarion). După aceea Stareţul i-a dat tânărului să mănânce şi a început să-l sfătuiască cu dragoste părintească. Deşi mâncarea era fără ulei, era foarte gustoasă. O impresie deosebită a pricinuit tânărului umilinţa cu care Stareţul a rostit rugăciunea mesei. S-a adunat în sine însuşi ca şi cum s-ar fi desprins de cele de pe pământ şi s-ar fi înfăţişat înaintea lui Hristos. După cină Stareţul a ieşit să hrănească animalele sălbatice chemându-le pe fiecare pe nume.
Pe la apusul soarelui au rostit timp de o oră în curtea chiliei Rugăciunea lui Iisus, iar după ce Stareţul l-a dus pe tânăr la arhondaric, s-a retras în chilia lui.
În această Colibă săracă din Kapsala se nevoia Stareţul „în groapa cea mai de jos” (Psalmi 87, 6), dar cu petrecere înaltă, cu rugăciune neîncetată, singur cu Singurul Dumnezeu şi hrănit cu harul Său. Cu totul lipsit de cele materiale şi de comodităţi, dar bogat în virtuţi şi în harul dumnezeiesc. Se topea pe sine în nevoinţă şi odihnea duhovniceşte pe fiecare om. Suferea pentru durerea şi păcatele oamenilor, dar în acelaşi timp le dăruia bucurie şi mângâiere. Se lupta cu diavolii, vorbea cu Sfinţii, avea familiaritate cu animalele sălbatice şi ajuta duhovniceşte pe oameni.
Stareţul, după ce a petrecut unsprezece ani de nevoinţă şi de jertfire pentru aproapele la Coliba „Cinstitei Cruci”, s-a hotărât să se mute, dintr-un motiv duhovnicesc, la o altă chilie. La 27 februarie, ziua în care i s-a arătat Sfânta Eufimia, a aflat, la îndemnul bătrânului Ioachim, Coliba "Panaguda", care până atunci fusese casa în care stătea cel responsabil cu via Sfintei Manastiri Kutlumus.
(Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, Traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005, pp. 192-197, p. 261)