[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Punînd ochelarii de vedere ori depărtîndu-mă niţel de text (deh, presbitismul specific vârstei), desluşesc cam aşa:
În vechime, Sinagoga era păstrătoare şi tâlcuitoare a Scripturilor. Avea neîndoielnic aceste funcţii. Dar ea, spre deosebire de Biserică, nu putea oferi mântuirea. Nu izbăvea pe om de moarte şi de iad. Păcatul strămoşesc nu ştergea, pe om nu fericea, foamea de mântuire omenească a lui Hristos nu potolea...

Deşi Dumnezeu a dat omului minte, implicit capacitatea de a înţelege, s-a întâmplat că omul tot în iad a ajuns, cu toate înţelesurile lui cu tot.
Mai întâi pentru că înţelesurile oamenilor erau strâmbe şi sterile înaintea lui Dumnezeu. (Să înţelegem nu e lucru greu. Problema e cum înţelegem, cât, când înţelegem şi cu ce urmări în viaţa noastră, a oamenilor şi în faţa Cerului.)
În al doilea rând pentru că înţelesurile oamenilor sunt adeseori un zid, ridicat de mintea înţelegătoare, între om şi Dumnezeu. Nu prin înţelepciunea Bisericii, nu prin lumina înţelegerilor Ei au văzut oamenii din vechime pe Dumnezeu, pe Hristos. Ci tocmai prin înţelegerea lor cea fără de Dumnezeu. Prin această înţelegere mult-lăudată şi trâmbiţată, mulţimile acelea în frunte cu apostolii şi cu alţi ucenici ai Domnului, L-au văzut pe Hristos ca pe un oarecare... Poate profet, poate un om prin care Dumnezeu făcea minuni, poate vreun învăţător mai excentric şi mai harismatic - dar nu pe Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat!
Halal înţelegere!
Şi doar păstraseră la mare cinste Scripturile, datinile, tradiţia. Şi totuşi rămăseseră cu toţii precum le spune Domnul: nebuni şi orbi...
În al treilea rând, pentru că doar atunci când Domnul le tâlcuia Scripturile Lui (pe care El şi le cunoştea bine!), oamenii aceia (ca şi noi toţi şi ca oamenii dintotdeauna şi în vecii vecilor) trăiau faptul minunat că lumina înţelegerii străbătea scoarţa groasă a inimii lor iar focul curăţitor al acelor înţelesuri le învia cu putere făpturile...
Unde era atunci înţelegerea lor?
Unde mai este azi şi ce putere are ea înaintea nebuniei, a orbirii, a deznădejdii şi a morţii?
*
În al patrulea rând, pentru că Scripturile nu sunt un dar epuizabil printr-o înţelegere a lor sau prin alta. Ci o potecă, ţesută din fir tainic mai subţire ca plasa de păianjen ori ca razele lunii, pe care omul - păşind cu suspinul inimii şi cu aducerea aminte prilejuită de smerita cugetare - înaintează către lumea unor noi şi nesfârşite înţelesuri vii. Sunt cele cântate, prohodite şi lăudate, pururea în biserici! Sunt pierderile binecuvântate prin care noi ne lepădăm de stricăciunea vremii şi de neputinţă, pentru a birui împreună cu Acela Care biruieşte pururea în noi, pentru noi.

*
În al cincilea rând, pentru că dorul de Dumnezeu, care ne trece prin atâtea mizerii şi silnicii ale propriilor noastre vieţi (aşa cum dorul de soare îl trece pe ghiocel printre noroaie şi gheţuri), dorul acesta prinde aripi şi ne înalţă până la Cer numai însoţit şi întărit de Dorul încă şi mai mare şi de necuprins cu înţelegerea noastră, al foamei şi al setei Domnului pentru noi. Trăim din dorul nostru reînnoit prin Har. Aşa ne vom şi mântui, cu toţii, din Mila Domnului.