Citat:
În prealabil postat de delia31
Ambele sunt forme ale aceleiasi patimi; dorinta de a manca de dragul placerii si desfatarii.
Aceasta distinctie intre cele doua forme o face Avva Dorotei de Gaza.
Atunci cand accentul cade pe cantitate, pe dorinta de a manca mult de dragul placerii, in literatura ascetica se cheama "gastrimarghie" (tradus mot a mot â nebunia/neinfranarea pantecelui).
In timp ce, atunci cand ne orientam pe latura calitativa a mancarii, adica sa fie fina, delicata, rafinata, subtila, o adevarat simfonie a aromelor, ascetii o diagnosticheaza drept "laimarghie" (nebunia/neinfranarea gurii, a gustului).
Mai exista o forma a acestei dorinte de a manca de dragul placerii: dorinta de a manca haotic, de cate ori ne vine chef, sau cum se zice in indreptarele de spovedanie, " a manca inainte de vreme".
|
Da, si limba franceza opereaza cu aceste distinctii. Un om care mananca mult, pantagruelic, este un
gourmand. Unul care se deda placerilor gastronomiei ca arta, visand la produse de
haute cuisine, devenind eventual el insusi aidoma unui
chef artisan si unui
sommelier este un
gourmet. Mai avem cazul celui care nu rezista sa nu manance atunci cand vede mancare, fiind capabil sa consume mai mult cand se fac bucatele decat atunci cand is servite. Acela este un
glouton.
Cine vrea sa studieze geniul francez al desfatarii papilelor trebuie sa inceapa prin a citi "Fiziologia gustului" a lui Brillat-Savarin. Jurist si politician de nivel mediu, daca nu cumva mediocru, acest Pastorel Teodoreanu al Senei a ramas in istoria literaturii pentru scrierile sale gastronomice. In onoarea lui cofetarii parizieni, urmati de cei ai Micului Paris, au elaborat savarinele, astfel incat de binefacerile lui pentru omenire ne bucuram si azi.
Locul unde parerile mele se despart de cele ale lui Savarin e dat de putina consideratie pe care o are fata de rasol. In "Fiziologie" el foloseste cele mai aspre cuvinte despre acest minunat fel de mancare, gasindu-l de speta inferioara. Parerea mea este ca acest lucru se explica prin aceea ca inca nu descoperise hreanul, mijlocul fundamental care, combinat (desi nu obligatoriu) cu usturoiul si smantana, da har rasolului. Numai hreanul, aceasta dumnezeiasca buruiana, care face parte, nu intamplator, din familia cruciferelor, adica purtatoarelor de cruce, poate innobila rasolul de care Savarin si-a batut joc in nemuritoarele lui pagini. Este un betesug al artei culinare franceze, care, totusi, nu duce lipsa de minunate mirodenii: aici nu s-a descoperit hreanul nici pana in ziua de azi. Cu exceptia unei regiuni, Alsacia de influenta germana, in rest hrean nu se gaseste, iar precupetii nici macar nu stiu ce-i aia, scotandu-si Larousse-ul de sub taraba deindata ce-i intrebi de
raifort. Aceasta atitudine refractara a francezilor fata de miraculoasa crucifera se explica, in opinia mea, prin aceea ca folosirea ei exclude nobletea vinului, facand ca un Chateau Lafite sa nu poata fi deosebit de o posirca. Dar atunci, oare nu cu atat mai mare ar trebui sa fie gloria hreanului ?