| 
					În prealabil postat de cristiboss56  Iată,  asistentele sociale au bunătate, aleargă săr*manele, se ostenesc pentru  altii. Studiază psihologia, dar în felul în care merg să ajute în unele  cazuri nu pot face nimic. Merge una, de pildă, să mângâie pe unul care  are numai un picior și acela-i spune: âTu îmi spui «Bună ziua» cu două  picioare, iar eu am unulâ. Ce să-i răspundă? Cum să-l ajute cu  psihologia? Dacă acest om nu va fi ajutat să prindă sensul adânc al  vieții, nu va putea fi ajutat cu nimic. Să înțeleagă că pentru această  invaliditate ce-a îngăduit-o Dumnezeu, în viata cealaltă va lua plată  cerească, care îi va fi depusă acolo și se va bucura. Chiar dacă  ceilalți ar merge și cu patru picioare, el va spune: âIti mulțumesc,  Dumnezeul meu, că merg într-un piciorâ. Dar cele ce nu cunosc cum să  procedeze duhovnicește se duc să mângâie pe bolnavi și nu au ce să le  spună. Asistenta socială se duce, de pildă, să mângâie o femeie de 35 de  ani cu cancer, care are și trei copilași. Ce să-i spună? Dacă această  mamă nu va fi ajutată să înțeleagă sensul adânc al vieții,  deznădajduiește, deoarece se gândește ce se va întâmpla cu copiii.  Aceeași deznădejde ce-o are mama, o are și asistenta socială, dacă n-a  înțeles ceva mai înalt, sensul duhovnicesc profund. Dacă nu există mai  întâi o întocmire mai profundă în sinea ei, nu poate ajuta corect,  astfel încât să vină mângâierea duhovnicească la celălalt. Astfel  sărmanele se obosesc și trupește, dar se și mâhnesc, pentru că nu pot  ajuta eficace. Adică se obosesc îndoit. |