[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Igor_Paslusnik

El, Gillet spune acolo (în semnătură) că noi nu putem să facem multe, dar acele puţine care le putem face, să le facem spectaculoase, x,y,z, ce mai spune el apoi, că sare scânteia, etc. Adică Gillet, ne încurajează să credem că noi putem să facem ceva de unii singuri, cu de la noi putere, fără Hristos. Ori Hristos ne spune, că nu putem nimic fără El. Deci cine greşeşte? Lev sau Hristos? Personal, consider că e anti-Biblie ce spune Lev Gillet acolo, ca să nu spun că e antihristic... Voi ce consideraţi? E greşit ce spune Lev sau nu e?

Vă rog frumos să mă ajutaţi, să-mi spuneţi unde şi cu ce greşesc în interpretarea cuvintelor lu' Lev Gillet. Fără prefăcătorie, ironie, etc. Ci cu sinceritate. Vorbiţi din inimă.

Mulţumesc. Iertaţi-mă.

Copilul meu, ţi-am spus deja:
adevărata convertire este convertirea la Iubire.

Acceptă cu bucurie şi cu smerenie toate acestea.
Nimic din acestea nu contează dacă tu ai Iubirea.
Strecoară-te cu bucurie, fără zgomot, pe ultimul loc.
Ţie ţi s-a dat să iubeşti.
Ţie îţi rămâne Iubirea.
Aceasta va fi bucuria ta.
Fie ca această bucurie să rămână în tine!

Tu crezi că nu poţi face aproape nimic;
acest aproape nimic, încearcă să-l faci
de o manieră extraordinară.
Nu-ţi spun de o manieră spectaculoasă.
Concentrează-te asupra obişnuitului,
asupra infimului.
Fă lucrurile obişnuite de o manieră extraordinară,
adică iubind, - iubind extraordinar.
Atunci scânteia va sări.
Atunci focul se va aprinde.
(Lev Gillet - Iubirea fără margini)

Păi, Igor, acum că văd şi eu ce s-a scris pe topicul ăsta câtă vreme am fost la oi (ciobănesc prin satul meu, de-o vreme, şi voi mai ciobăni, har Domnului!), zic şi io câteva vorbe chit că Mihailc nu m-a solicitat să-mi dau cu părerea. Dacă-i forum, însă, îndrăznesc şi eu.

Mai întâi, pot spune că semnătura lui Mihailc îmi pare minunată. O pastilă mică, un hap concentrat cât să trimită valid spre toată Ortodoxia. De unde, dealtfel, îmi pare că se şi trage.
Doar un om care caută cu adevărat pe Dumnezeu poate cugeta, simţi şi scrie aşa ceva. Ori, poate, unul care chiar Îl cunoaşte pe Dumnezeu; unul aflat deja în Har.
*
Poemul întreg îmi pare o reformulare (ca text) a întregii Evanghelii. Nimic din afară, nimic substanţial lăsat deoparte. Mesajul Domnului se află, în acest text, la el acasă - ca să spun aşa... Or, poate, Domnul se află în poem.
Poate că învelişul exterior (prozodia) te-a tulburat, nefiind unul cu care eşti obişnuit? Găseşti nemişcător stilul, modul de formulare - ţi se par "nepoetice"? Dacă da, atunci poate îţi aminteşti că modurile de manifestare ale iubirii, ale frumuseţii, ale bunătăţii (într-un cuvânt Poezia, fără de care Adevărul nu coboară la noi, ori fără care noi nu urcăm la Adevăr; nivelul de trăire pe care îl numim spiritualitate fiind accesibil şi formulabil doar prin poezie întrucât Adevărul şi Poezia sunt cam acelaşi lucru, Dumnezeu fiind, indiscutabil, Poet!) sunt nesfârşite.
Iar oamenii care scriu din simplitatea inimii nu fac literatură, nu se umflă în formule, nu cad prizonieri formelor, nu trădează duhul pentru efecte exterioare, de agăţare a publicului... Asta fac doar cabotinii, artiştii submediocri, jigodiile, curvele - să mă ierţi de vorbele alese aici.

Cred că Lev a formulat simplu, admirabil de simplu, preaplinul inimii sale. Un mesaj, repet, cât toată Evanghelia.

*
Igor, aminteşte-ţi te rog:
căutătorii isihiei, cei ce trag la liniştire, la pustie, suferinzii cu inima (răniţi pentru Domnul, prin Har),
lepădaţii de toate (zădărniciile) cele lumeşti,
crucificaţii de zic cu zi (cei ce se nevoiesc),
cei care nu pot şi nu mai vor să trăiască fără Domnul, sau nu vor să mai poată trăi fără Domnul,
toţi aceştia voiesc să fie, discret (cum zice Lev în poem), ultimii. Să se lepede de toate, să nu le mai pese de nimic din ce e deşertăciune lumească - pentru a se dedica în întregime, pentru a se dărui pe de-aîntregul vieţii adevărate: asceza. Lepădarea de patimi. Logodna cu Domnul. Nuntirea.
Or, pe acest tip de om îl împiedică lesne orice încărcătură lumească, orice balast. El voieşte, urmînd acul busolei de foc pe care Domnul i l-a pus în inimă, să aibă doar atât: comoara iubirii. Mărgăritarul Cel mult râvnit! Toate celelalte i se vor aduga pe deasupra, prin Domnul. Cununile izbânzii, veşnicia iubirii... Or, pentru asta, îndeamnă Lev pe copilul duhovnicesc, toate faptele vieţii se cer făcute cu toată dăruirea - aşadar cu iubire. Nimic în răspăr, nimic superficial ci, ca şi cum ar fi împreună-lucrător cu Domnul şi fiind de-a binelea con-viv cu Domnul, fiece gest să fie unul al dăruirii totale, din tot sufletul! Aşa încât viaţa toată să fie rugăciune curată.

Ce mesaj mai curat, creştin adică, voieşti? Ce text mai ortodox şi unde voieşti să găseşti?
E un text cu totul ortodox, e frumos, e plin de mustul iubirii, e cu adevărat un poem pe cinste! Simplu, din visteriile inimii către inimile noastre.

Şi zice să te smereşti, Igore, să te ocupi adică, micşorat foarte, cu lucrurile mici. Cu detaliile insignifiante, cu cele ce apr de nimic în ochii lumii. Mai e şi niţică acrivie aici şi aşa mai departe.
Măi, Igor, hai măi că Lev are în el atâta isihie cât toţi bărboşii athoniţi laolaltă, zău! ... Sau cât oricare dintre ei. Întrucât nu el sau bărbosul athonit scriu şi fac, ci Domnul Însuşi, Se exprimă (şi) prin ei. Sunt din acelaşi aluat, măi, tu nu vezi? (cu ochii inimii, se-înţelege)