[Ioan_Cezar]

Vorbeam pe alt topic, mai demult, despre persoană. Ne străduiam să distingem persoana de individ, parcă, apoi să operăm cumva cu termenii...
Persoana este o taină. Ea germinează înlăuntrul omului şi, fapt curent (pe care îl găsesc de-a dreptul nenorocit şi straniu) prea rar integrăm conştient manifestările ei. Noi le respingem, le negăm, le raţionalizăm, le deplasăm - aşa am fost "educaţi". Alegem în schimb să rulăm, mai mereu, rutine. Cum mestecă prostu guma sau cum cămila iarba, aşa flendărim şi noi ciunga rutinei, clişeului, surogatului... Şi numim asta cugetare. Conştienţă! Gândire!! (he, he - Rrraţiuuune!, chiar...)
Suntem amestec de clişee şi răni. Abia dincolo de aceste faţete-impostori ai personalităţii noastre abia de adie câte un semn prea-discret al persoanei. Şi, vai, când izbuteşte să se înfiripe în oglinda minţii noastre, abia de se iveşte şi nouă ni se pare un fapt străin, ceva care nu ne aparţine. Şi-l buşim, adeseori speriaţi.
Or, amară ironie, abia aceea era persoana noastră în manifestarea ei autentică, de dincolo de grilajul otrăvitor al multor măşti.
Ce minte avem noi, majoritatea dintre oameni, de vedem falsul ca veritabil şi autenticul ca străin? Ce strâmbătate se trufeşte-n noi, cu nesimţirea hoitului din poemul lui Baudelaire?.....
Persoana palpită (ingenuă, abia o schiţă, poate - o sămânţă?...) în închisoarea teribilă care e mintea noastră. Se retrage ea, îmi pare, în cele mai diafane şi tainice colţişoare ale inimii.
Mi s-a întâmplat, nu odată, ca în manifestările unor bestii (roade ale lumescului, nimic altceva) cu chip uman, să zăresc (cât fulgerul unei vrăbii iuţi la fereastră), ori însoţit cu hohote de plâns şi cu multă mirare de sine - minunea tainicei fiinţe (adică persoana sau un mugure al ei) omeneşti care trage la germinaţie, la (îm)plinire...
Faţă de aceasta, când răzbate ori dă vreun oarece semn, nu ştiu ce să spun, de obicei. Mărturisesc că îmi vine să plâng...:) Dar sunt matern, deh...:) (adică reuşesc, mulţumesc Domnului, să fiu blând); după cum, prin forţa exerciţiilor de confruntare cu bestialitatea (mea şi a altora), uneori sunt simplu şi dur. În orice caz, nu stau la taifas. (Cu rutinele, se-înţelege...:))