View Single Post
  #53  
Vechi 16.07.2015, 22:34:32
Ioan_Cezar Ioan_Cezar is offline
Banned
 
Data înregistrării: 17.06.2014
Religia: Ortodox
Mesaje: 1.618
Implicit

Vorbeam pe alt topic, mai demult, despre persoană. Ne străduiam să distingem persoana de individ, parcă, apoi să operăm cumva cu termenii...
Persoana este o taină. Ea germinează înlăuntrul omului și, fapt curent (pe care îl găsesc de-a dreptul nenorocit și straniu) prea rar integrăm conștient manifestările ei. Noi le respingem, le negăm, le raționalizăm, le deplasăm - așa am fost "educați". Alegem în schimb să rulăm, mai mereu, rutine. Cum mestecă prostu guma sau cum cămila iarba, așa flendărim și noi ciunga rutinei, clișeului, surogatului... Și numim asta cugetare. Conștiență! Gândire!! (he, he - Rrrațiuuune!, chiar...)
Suntem amestec de clișee și răni. Abia dincolo de aceste fațete-impostori ai personalității noastre abia de adie câte un semn prea-discret al persoanei. Și, vai, când izbutește să se înfiripe în oglinda minții noastre, abia de se ivește și nouă ni se pare un fapt străin, ceva care nu ne aparține. Și-l bușim, adeseori speriați.
Or, amară ironie, abia aceea era persoana noastră în manifestarea ei autentică, de dincolo de grilajul otrăvitor al multor măști.
Ce minte avem noi, majoritatea dintre oameni, de vedem falsul ca veritabil și autenticul ca străin? Ce strâmbătate se trufește-n noi, cu nesimțirea hoitului din poemul lui Baudelaire?.....
Persoana palpită (ingenuă, abia o schiță, poate - o sămânță?...) în închisoarea teribilă care e mintea noastră. Se retrage ea, îmi pare, în cele mai diafane și tainice colțișoare ale inimii.
Mi s-a întâmplat, nu odată, ca în manifestările unor bestii (roade ale lumescului, nimic altceva) cu chip uman, să zăresc (cât fulgerul unei vrăbii iuți la fereastră), ori însoțit cu hohote de plâns și cu multă mirare de sine - minunea tainicei ființe (adică persoana sau un mugure al ei) omenești care trage la germinație, la (îm)plinire...
Față de aceasta, când răzbate ori dă vreun oarece semn, nu știu ce să spun, de obicei. Mărturisesc că îmi vine să plâng...:) Dar sunt matern, deh...:) (adică reușesc, mulțumesc Domnului, să fiu blând); după cum, prin forța exercițiilor de confruntare cu bestialitatea (mea și a altora), uneori sunt simplu și dur. În orice caz, nu stau la taifas. (Cu rutinele, se-înțelege...:))

Last edited by Ioan_Cezar; 16.07.2015 at 22:48:02.
Reply With Quote