[Igor_Paslusnik]

Aşa-i, frate Ioan.

Ortodoxia, nu spunem că e diferită de altele "confesiuni", precum spunea abbbbaaaaab73, că e diferenţă între Dorna şi Borsec.

Ci Ortodoxia, e singura Biserică care poate să foreze fântâni. E singura care scoate izvoare din stânci, şi le numeşte Borsec sau Dorna.

Din mijlocul uşilor împărăteşti, preotul rosteşte rugăciunile, deci forează fântânile şi dă binecuvântările, sau dă apa cea vie a lui Hristos.
Din mijlocul uşilor împărăteşti, ale Sfintei Catapetesme, preotul lui Hristos rosteşte ecteniile şi cererile, deci scoate din pânza freatică a harului, izvoarele şi fântânile lui Hristos, şi le dă oamenilor, aşa cum spunea Hristos, femeii samarinence, la fântână.

Aşa cum a spus Hristos apoi, Sfinţilor Apostoli, că mai mari minuni decât cele ce le-a săvârşit El, vor face ei. Trebuie doar credinţă. Nu să spunem că m-a gâdilat scalpul şi m-a furnicat burta şi gata, a venit harul. Harul este luciditatea credinţei, asumarea trăirii ei, mărturisirea ei, a învăţăturilor şi atitudinilor ei. Şi apoi, prin har, Dumnezeu lucrează cu omul, mai mult şi mai departe, după cât ştie El, cu fiecare.

Din mijlocul uşilor împărăteşti, Hristos plânge pentru noi, iar preotul îi culege lacrimile şi ne miruieşte cu ele... spre întărirea noastră cu mângăieri şi putere.

Ortodoxia, prin preoţi, urmaşii Sfinţilor Apostoli, au tehnica de a fora, de a dărui fântâni forate, de a le numi Perena, Izvorul Minunilor, Borsec, Dorna, Izvorul dintre Brazi, şi aşa mai departe. Adică fiecare hram al Sfintei Biserici, e un nume de izvor, fiecare eveniment biblic, sărbătoare, care cinsteşte acea Biserică, devine un izvor nesecat de har, apa cea vie. Fiecare Sfânt al lui Hristos, care este cinstit prin hramul unei Biserici, se face aducător de har, binecuvântări şi virtuţi, celor ce se vor ruga să fie miluiţi de ei, minunaţii Sfinţi, cu rugăciunile lor Preasfintei Treimi.

La Catedrala de la Timişoara, avem hramul Sfinţilor Trei Ierarhi: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie de Nazians, sau Teologul. Şi vă mărturisesc frăţiei voastre, că alături de Sfântul Iosif cel nou de la Partoş, am simţit de foarte multe ori, ajutorul lor, în încercări, ispite, la examene, la tulburări, la dialoguri ecumenice, la mărturisire, la cercetări, la nemulţumiri, la nedumeririle teologice ce le aveam. Am simţit, efectiv rugăciunile lor, şi acel izvor de har, care răcoreşte inimile, care oferă odihnă, linişte, bucurie şi pace nesfârşită. Şi acele binecuvântări din partea Sfinţilor, picurau peste mine, şi eram atât de mulţumit, şi de limpede, dar mai ales când preotul dă binecuvântările, atunci parcă primesc o ceaşcă de har şi atât sunt de bucuros, că mă mândresc cu ea şi repede se mai pierde, alteori, când era puţin, rămânea mult timp, până eu de bună voie alungam orice mângâiere cu păcatele mele.

Ce frumoasă e Biserica lui Hristos, ce dulce şi bine e, să fac parte din ea. Mă tot uimesc de fiecare dată, şi îmi tot confirm, că acesta este scopul pentru care merită cu adevărat să trăiesc şi să mor: să fiu creştin, să fac parte din comuniunea Sfinţilor lui Hristos, adunaţi toţi împreună, din fiecare secol, să fac parte din Biserică, din Trupul lui Hristos, frumoasele mlădiţele care aduc rod, şi să plâng pentru mlădiţele care nu aduc rod, pe care Hristos le taie şi le aruncă-n foc.

Dumnezeu să vă dea sănătate şi limpezime, pe mai departe, frate Ioan, să vă rugaţi tot mai bine, mai frumos şi mai curat, să trăiţi în Biserica lui Hristos, tot mai deplin, mai conştient şi mai înalt, să vă doriţi virtuţiile şi mântuirea, tot mai pregătit, mai curăţit şi mai luminat, ca să vă puteţi îndumnezei. Să vă ajute Dumnezeu să biruiţi mereu, iar când sunteţi biruit, să vă ridicaţi cu smerenie, şi să mulţumim Domnului, pentru toate câte le îngăduie spre a noastră îndreptare, înţelepţire şi mântuire.

Pomeniţi-mă şi pe mine, nebunul şi spurcatul, nevrednic de tot binele.