[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de florin.oltean75

O raportare corecta la ceea ce ne inconjoara (prin privit corect) este, din puncul meu de vedere, o abordare mai echilibrata psihologic.

Pastreaza un echilibru interior-exterior. Fara conflict intre exterior si interior.

Pe cand o orientare doar inspre “inima” ne poate arunca in extrema interioritatii.

Ne poate rupe/disocia/aliena de fenomenele din jurul nostru, ratacind astfel cararea.

Florin, n-aş vrea ca discuţia noastră, care abia a început, să afecteze prea mult topicul. Poate găsim un alt loc unde să o continuăm, aşadar eu mă voi opri după această postare pentru a lăsa topicul acesta atât de valoros să îşi urmeze drumul.
Câteva cuvinte însă ţin să îţi spun.
Mai întâi, mărturisesc că nu înţeleg ce anume vrei să spui prin "privit corect". Nu înţeleg semnificaţia formulării. Te referi la actul perceptiv? La observaţie? La disciplina ascetică a simţurilor?
Apoi faci o legătură care mă surprinde, prin intermediul unui aşanumit "conflict între exterior şi interior", cu orientarea înspre inimă. La care orientare spreinimă te referi? În ce constă aceasta? E vorba de atenţie, de atitudinea smerită a credinciosului, de travaliul pocăinţei... sau cum? Iartă-mă, nu înţeleg vorbele tale.

Dacă înţeleg, totuşi, ceva, orientarea minţii înspre inimă îţi pare un fel de act de introversie marcată, dincolo de care pândeşte pericolul solipsismului, al nebuniei prin cufundarea în oceanul infrapsihismului etc.
Dar nu despre asta e vorba în pocăinţa creştinului! (la care m-am aventurat să fac o referire)
Viaţa creştină are în centrul ei despătimirea, curăţirea inimii de patimi, în câteva etape care sunt descrise foarte amănunţit de autorii creştini şi care sunt realizate concret în viaţa Bisericii. A ne cerceta inima, a sta la rugăciunea cu mintea în inimă (sau a face exerciţiul ţinerii atenţiei înspre inimă), a ne supraveghea mişcările pătimaşe ale adâncului nostru (inima - tainiţele minţii, ale sufletului), a ne mărturisi gândurile în convorbirea cu duhovnicul ori cu un frate mai sporit în viaţa duhovnicească, a participa la sfintele slujbe, a face tot ce înseamnă viaţa creştinului în Biserică.... nu este suficient de clar, de bun, de frumos şi de mântuitor pentru a lua aceste lucruri la propriu ca fapte centrale ale vieţii noastre? Nu ne plinesc tocmai acestea viaţa? Nu trecem noi de la o viaţă ciuntită şi cu adevărat autistă la o viaţă adevărată? Ce anume lipseşte de aici? Ce nu are Biserica, pentru a trece noi mai departe la alte socoteli, temîndu-ne de conflict între exterior şi interior sau de extrema interiorizării? Ce este nedeplin în ceea ce oferă Sfânta Biserică, ce nu ne îmbogăţeşte? Ce îţi pare impropriu şi nedeplin în viaţa de credinţă a creştinului de aduci în discuţie alte interpretări, alte sensuri, alte repere care ar putea să ... îl ferească de extreme pe creştin....?

Preocuparea stăruitoare pentru cunoaşterea inimii noastre şi pentru curăţirea ei de patimi (aşa încât "ochiul" să fie curat), prin nevoinţă şi har, este însăşi viaţa de credinţă a creştinului. E însăşi viaţa noastră.
Nicidecum nu e o extremă a interiorităţii etc.
Dealtfel, harul însuşi (care se primeşte în inima înfrântă şi smerită) este o realitate interpersonală, nu individuală. Trăind în har ori tânjind după har, omul nu e un ieşit din realitate, nu e un însingurat în sensul autistului ci, dimpotrivă, se apropie tot mai mult de miezul realităţii şi al convieţuirii.

Lumea, privită prin inima împătimită, arată într-un fel iar privită prin inima despătimită arată în cu totul alt fel.
Altfel spus, vara nu-i ca iarna...:)