[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de iuliu46

https://www.youtube.com/watch?v=ZS3thuSHUYg

Bine, asta este pentru tine, in ceea ce-i priveste pe ei, cel mai bine este sa nu-ti irosesti timpul si sa te ocupi cu altceva pentru ca in general ateii sunt grei de cap.

Ba, să mă ierţi frate, dar cred că adevărul e tocmai invers: ateii sunt uşurei de cap. Sunt foarte isteţi, rapizi în a scorni cele mai savante contraargumente la orice firimitură de adevăr. Necazul celui captiv în întuneric şi dispus să îşi petreacă întreaga viaţă aşa (întrucât deocamdată are mulţime de avantaje indiscutabile din vieţuirea în temniţă), este că se plimbă cu mare uşurinţă la suprafaţa lucrurilor, patinează artistic pe gheaţa bine întreţinută a facilului de orice gen.
Ateul din om, ateul de pretutindeni (implicit din mine însumi, pe ăsta îl cunosc destul de bine) este un sistem de procesare deosebit de complex şi de încântat de complexitatea şi eficienţa sa infantilă. El nu are nevoie de altceva decât de noi prilejuri ca să se afirme, fără a bănui o clipă că e pe partea cealaltă a lucrurilor, răsturnat în toate.

Aşadar ateii nu sunt incapabili de a pricepe cele ale vieţii de credinţă, ci dimpotrivă, pricep foarte uşor însă
nu primesc. Ar trebui să renunţe la jucăria lor preferată: mintea slobodă, rătăcită, petrecăreaţă. Şi ce copil renunţă de bună voie la o jucărie care îi aduce atâtea şi atâtea plăceri amuzante?

Doar când mintea omului e priponită cu lestul greu al inimii, doar când suferinţa dăruită de har alipeşte zburdalnicul joc de talazurile adâncurilor, doar atunci mintea începe să lepede zâmbetul tâmp şi masca beţivelor apucături (că toate sunt beţie şi curvie la omul necredincios) şi să întrezărească o cu totul altă abordare şi o altă ordine a lucrurilor, privind prin cardio-lentila fiinţării. Ori prin vitraliile propriei nimicnicii.

Oaia minţii trebuie păstorită mai blând sau mai aspru (ciobanii au şi câini, au şi bâtă) înspre ţarcul inimii. Însă până ajunge acolo, oiţa atee zburdă şi behăie nestingherită, ţopăind adeseori ca o capră ori, când fierbinţeala beţiei şi curviei a ajuns la cote înalte, făcînd pe însuşi ţapul.

Ateul, aşadar, nu e greu de cap. E uşor ca un balon fără nacelă care pluteşte vesel şi făr de griji prin tării, purtat de vânturi calde ori mai reci hai-hui peste mări şi ţări. Dar ştim de la Jules Verne că, pentru a nu fi înghiţiţi de mare, navigatorii vor trebui în cele din urmă să se lepede de orice greutate, de orice lest rămas între timp fără folos, chiar de orice bănuţ pitit prin buzunare.
Şi ce va da omul, atunci, în bezna furtunii şi în buza colţilor de rechini ori a stâncilor, ca să îşi salveze sufletul?
Răspunsul e scris în toate cărţile bune. Adică în sufletul celor care au supravieţuit, (ca) prin minune.