Eu știu un singur lucru: asupra copilului trebuie să se facă rugăciune. Femeia însărcinată trebuie să se roage, trebuie să se spovedească, să se împărtășească, fiindcă tot ce se întâmplă cu ea se întâmplă și cu copilul pe care ea îl așteaptă. Știința contemporană confirmă treptat lucrul în care Biserica crede de la început. În momentul când se zămislește o ființă omenească vie, în ea este deja toată deplinătatea umanității. Ea este deja om. Se poate spune că întruparea s-a săvârșit în acea clipă când Arhanghelul Gavriil i-a vestit Fecioarei Maria întruparea lui Hristos, și ea i-a răspuns: „iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc. 1, 38). Atunci a fost deja realizată toată deplinătatea întrupării. Același lucru se întâmplă și în căsătorie. În procesul formării copilului în pântecele mamei, el poate să perceapă nu numai ce se întâmplă cu ea, ci și ce se întâmplă în jurul ei. La el ajung sunetele, vibrațiile aerului, el devine prin mama sa parte a mediului înconjurător. De aceea, povățuitorii bisericești o sfătuiesc pe mamă să se roage, dar să se roage nu de formă, nu numai să rostească rugăciunile, ci să comunice cu Dumnezeu, să-I împărtășească toată bucuria sa, tot fiorul său, să-L lase pe Dumnezeu să lucreze în ea. Ea se poate ruga cu voce tare, fiindcă sunetul rugăciunii acesteia ajunge, într-un mod de neînțeles pentru noi, la produsul de concepție, la copilul care se formează treptat. Dacă rugăciunea este rostită cu evlavie, lin, atent, copilul participă deja la taina rugăciunii mamei. Acest lucru e uimitor! Iar când copilul se naște, trebuie neapărat să se continue rugăciunea asupra lui, asupra leagănului, să i se cânte cântări bisericești, să se facă rugăciune cu cuvintele bisericești atunci când el încă nu înțelege cuvintele, dar prin sunetul glasului poate să perceapă deja dispoziția sufletească rugătoare a părinților, iar prin aceasta poate să prindă viață față de sfera rugăciunii, față de sfera împărtășirii de Dumnezeu.
Mitropolitul Antonie al Surojului