[Parascheva16]

Problema ridicată de Părintele Necula este foarte importantă: DE CE SE ÎNCEARCĂ DEZBINAREA ROMÂNILOR?

Este de observat că mai mulţi specialişti în drept, inclusiv în drept constituţional, au recunoscut public faptul că hotărârea Curţii Constituţionale (C.C.) în privinţa orei de religie este neconstituţională. Chiar şi prin faptul că face apel la practici judiciare – şi încă în mod incorect – în loc să facă apel, aşa cum este OBLIGATĂ prin însăşi raţiunea existenţei ei, la Constituţia României. Practic, C.C. nu a dat niciun text constituţional care ar fi contrazis prevederile referitoare la ora de religie. Ceea ce face hotărârea în cauză să fie lovită de nulitate, întrucât este luată cu încălcarea prevederilor legale, cu încălcarea atribuţiilor Curţii Constituţionale.

Aşa cum s-a amintit şi în discuţie, „argumentele” – care nu sunt, de fapt, juridice, ci filosofice! – aduse de dl. Moise Emil pot fi aduse, la fel de bine, şi în sens invers!

Dacă el şi alţii care nu vor să facă ora de religie se simt discriminaţi că trebuie să facă cerere de scutire, asta nu înseamnă că au dreptul să nu o facă şi să-i silească pe ceilalţi să fie discriminaţi!

Pentru că ori a face cerere este discriminare, şi atunci C.C. şi Emil Moise au hotărât discriminarea a peste 90% dintre români!

Ori a face cerere nu este discriminare şi atunci hotărârea C.C. este total greşită!

Suntem, într-o asemenea speţă, într-un joc nesfârşit de ping-pong, în care mingea e trimisă iar şi iar dintr-o parte în cealaltă, exact pe aceeaşi direcţie şi cu aceeaşi forţă.

Ieşirea dintr-un asemenea cerc vicios se face de obicei prin apelul la obligaţiile statului şi instituţiilor oficiale.

Aşa cum au recunoscut şi Remus Cernea şi Emil Moise – fără să-şi dea seama ce spun – statul are obligaţia, şcoala are obligaţia de a asigura şi educaţia religioasă, care este un drept al copilului şi al omului. Prin urmare, din punct de vedere juridic – nu din punctul de vedere al ambiţiilor personale ale unora sau altora – este evident faptul că cererea de a nu beneficia de dreptul asigurat este cea care trebuie făcută. Aşa cum, de exemplu, cel care refuză tratamentul pe care doctorul sau spitalul au obligaţia să îl propună dă în scris faptul că i s-a propus tratamentul şi l-a refuzat pe proprie răspundere.

Juridic vorbind situaţia este extrem de clară iar practica judiciară în domeniu consacrată de foarte multă vreme (atât în România cât şi în celelalte ţări europene).

Ştiu acest lucru de la mai mulţi jurişti – avocaţi, profesori, procurori etc. – care mi-au expus atâtea cazuri şi forme de aplicare a principiilor în cauză încât era cât pe ce să mă cred tobă de Drept. Din fericire, bunul simţ nu m-a părăsit şi am încheiat discuţia cu înţelegerea faptului că ei sunt tobă de Drept, nu eu. Şi că juridic lucrurile sunt de fapt foarte clare.

După cum a arătat şi dl. prof. Gheorghe Iancu, atât argumentaţia d-lui prof. Moise, cât şi, extrem de grav, argumentaţia Curţii Constituţionale, ţin de filosofie, nu de drept. Că idei sau argumentaţii filosofice au fost prezentate ca argumente juridice de d-l. Emil Moise nu surprinde, dată fiind lipsa sa de practică judiciară – şi cu atât mai mult în drept constituţional – şi practica sa îndelungată ca profesor de filosofie. Era de aşteptat, deci, ca experienţa filosofică şi lipsa de experienţă juridică să se reflecte în actele elaborate.

Dar de ce CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A IGNORAT CONSTITUŢIA?

De ce Curtea Constituţională a mers pe o argumentaţie filosofică, uşor de demontat la Curtea Europeană şi chiar, într-o altă fază, de aceeaşi Curte Constituţională în altă componenţă şi/sau sub alt regim. (Să nu uităm că această hotărâre contrazice alta, dată tot de C.C., ceea ce spune multe, mai ales că o contrazice fără nici un argument constituţional!)