[cristiboss56]

<< continuare >>

3.2.4 Cumpătarea şi înfrânarea. Cumpătarea şi înfrânarea sunt un alt aspect esenţial al ascezei creştine în procesul despătimirii şi al dobândirii virtuţilor. Numai printr-o viaţă cumpătată şi prin înfrânare atotcuprinzătoare ne putem lupta cu patimile şi dobândi virtuţile creştine. „Oricine se luptă se înfrânează de la toate”, zice Apostolul (I Corinteni 9, 25). Cumpătarea şi înfrânarea de la tot ceea ce poate dăuna vieţii duhovniceşti trebuie să caracterizeze pe orice creştin. Credinciosul angajat responsabil în credinţă se străduieşte să ducă o viaţă cumpătată, cu măsură, din toate punctele de vedere; el evită extremele în mâncare, în băutură, în îmbrăcăminte, în viaţa conjugală, în odihnă ca şi în lucru… Pentru că ştie că „extremele sunt ale dracilor”, cum spun Părinţii.
Înfrânarea este mai mult decât cumpătarea şi presupune o luptă cu sine însuşi, mai aprigă decât lupta pentru cumpătare. Ne înfrânăm de la orice păcat, fie cu gândul, fie cu cuvântul, fie cu fapta; ne înfrânăm de la iubirea de bani şi bunuri materiale, de la a judeca pe semeni, de a ne înălţa pe noi înşine prin mândrie şi slavă deşartă; ne impunem disciplina postului alimentar şi conjugal pentru ca să ne stăpânim simţurile şi să ajungem la „libertatea fiilor lui Dumnezeu”. Tradiţia ortodoxă pune aici un accent deosebit pe postul alimentar, adică pe abţinerea de la carne şi produse animaliere în toate miercurile şi vinerile de peste an, ca şi pe perioada celor patru posturi: al Paştilor (şapte săptămâni), al Crăciunului (şase săptămâni), al Sfinţilor Apostoli (aprox. două săptămâni) şi al Adormirii Maicii Domnului (două săptămâni). Experienţa milenară dovedeşte că postul alimentar însoţit de înfrânarea conjugală (cf. I Corinteni 7, 5), de pocăinţă şi de alte practici ascetice ca metaniile, rugăciunea de noapte… sunt mijloace excelente de disciplinare a simţurilor şi de stăpânirea lor pentru ca trupul însuşi să se spiritualizeze şi să devină întru totul supus minţii luminate de lucrarea Duhului Sfânt. Un autor ascetic spune că dacă omul nu devine spiritual până în trupul său, va deveni carnal până în sufletul său. Să subliniem şi faptul că postul alimentar înseamnă o adevărată binecuvântare pentru sănătatea trupului, pentru că mâncarea strict vegetariană este mai proprie pentru organism decât mâncarea de origine animală. Prin post şi prin toate practicile ascetice care privesc şi trupul, după cum spun Părinţii, nu se urmăreşte omorârea trupului, ci a patimilor care distrug trupul. „Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său…” (Efeseni 5, 29), chiar dacă îl chinuieşte şi-l supune robiei (cf. I Corinteni 9, 27) prin post şi înfrânare pentru ca să se supună duhului.

3.2.5 „Trezvia duhovnicească” sau paza minţii şi a gândurilor.
Dacă orice păcat îşi are originea într-un gând rău venit de la diavolul şi poate fi oprit din faşă când încă nu este socotit ca păcat, ne dăm seama cât de importantă este „trezvia duhovnicească” sau starea de veghe a minţii pentru a nu primi gândurile rele. Păcatul începe propriu zis atunci când gândul rău este acceptat şi devine poftă sau dorinţă pentru că mintea se îndulceşte cu ispita diavolului care trece imediat în inimă. „Deci pofta zămislind naşte păcat, iar păcatul odată săvârşit aduce moarte” (Iacob 1, 15). Când un păcat se repetă timp îndelungat devine patimă, adică obişnuinţă rea care paralizează voinţa şi robeşte pe bietul om. „Patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea fiinţa omenească” (Dumitru Stăniloae).

Totul porneşte deci de la gânduri, atât binele cât şi răul. „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa”, zice un Părinte contemporan. În general, oamenii nu-şi dau seama de puterea destructivă a gândurilor rele, respectiv de puterea pozitivă a gândurilor bune. Chiar şi atunci când un gând rău nu se materializează într-o faptă rea, ci rămâne doar în minte şi în inimă, totuşi el tulbură starea sufletească a omului, care se va repercuta şi asupra semenilor şi a mediului înconjurător. Un gând rău primit în inimă poate duce la o adevărată captivitate a minţii şi la suferinţe indescriptibile. De aceea Părinţii ne îndrumă să nu acceptăm nici un gând rău sau negativ care introduce în sufletul nostru energii destructive, paralizante, ci numai gânduri bune care ne încarcă cu energii pozitive. Este adevărat că de multe ori se întâmplă că nu ştim să deosebim între gândurile rele şi gândurile bune. Părinţii ne învaţă să deosebim gândurile după lucrarea lor în suflet: dacă trăim stări de tulburare, de agitaţie, mânie, descurajare…, să ştim că gândurile care le provoacă sunt de la diavolul şi să încercăm să le alungăm. Gândurile care vin de la Dumnezeu aduc în suflet pace, linişte, curaj, blândeţe, compasiune… Trezvia sau arta de aşi păzi mintea ca şi arta de „a deosebi duhurile” (capacitatea de distinge imediat care gânduri vin de la Dumnezeu şi care vin de la diavolul) este proprie celor înaintaţi în viaţa duhovnicească. Totuşi fiecare creştin, indiferent pe ce treaptă s-ar afla, trebuie să cunoască felul în care se insinuează păcatul în suflet şi cum poate ajunge să-l robească dacă nu se luptă dintru început cu el prin neacceptarea gândurilor rele.

Va continua