[Ioan_Cezar]

În paralel cu firul principal al dezbaterii, îngăduiţi fraţilor şi surorilor, pentru înseninarea cugetului nostru să postez câteva texte scrise chiar de iconari.
Azi voi face şi o mică introducere, prezentînd câteva date personale despre primul iconar pe care inima mea l-a rugat să poposească între noi.

Se considera un neisprăvit, găsind că nu e bun de nici o treabă pe lumea asta. Copil fiind, micuţul botezat cu numele Apostolului Toma, alerga plin de suferinţă pe câmp, sub un copac, şi acolo, în rouă, cel mai însingurat copil din lume se ruga Domnului să-i dea mângâiere - "să facă Domnul aşa încât să fie şi el o dată folositor la ceva."
Nefiind de vreo ispravă nici la munca câmpului, a fost dat să înveţe meşteşugul croitoriei la o Şcoală de Meserii. Dar nici în această muncă nu s-a arătat priceput...

Ajuns, prin purtarea de grijă a Bunului Dumnezeu Care pe toate le rânduieşte cu minunată înţelepciune, în obştea unei mânăstiri, fratele s-a arătat însă nevrednic în toate ascultările. Via nu o păzea (hoţii au furat tot rodul într-un an, pe când el dormea), oile nepăzite s-au împrăştiat şi au făcut pagube prin recoltele vecinilor mai ceva decât Bisisica lui Niculae Moromete (a adormit pe când citea din Ceaslov), asemenea altădată s-au împrăştiat şi vacile. Făcea boacăne atât de mari încât numai bunătatea nesfârşită a celorlalţi călugări le putea acoperi...:) Mult trebuie să fi suferit viitorul iconar şi stareţ văzînd că, parcă, el nu era făcut pentru această lume.

Ei bine, văzînd Domnul că omul acesta este într-adevăr un neisprăvit (şi cum oare să fie viii, din moment ce doar morţii sunt cu totul isprăviţi!...:), a hotărât să îl facă ...iconar! Doar-doar o ajunge să fie şi bietul creştin de vreun folos sub soare. Proaspăt tuns în monahism, fratele va termina şcoala de iconografie şi va deprinde tainele pictării icoanelor.

*
Şi totuşi, nici aici călugărul nu îşi vedea, uneori, de treabă. În timp ce plivea grădina, spre supărarea iconomului se lua cu vorba îndeosebi cu unul dintre ieromonahi, sporovăind despre Vieţile Sfinţilor şi despre Sfinţii Părinţi - partenerul de isprăvi fiind nimeni altul decât tânărul, pe atunci, Sfântul Ioan Maximovici...:)

*
El era iconar. Obişnuia să trăiască în tovărăşia îngerilor... Chiar şi mai târziu, când jugul stăreţiei îl apăsa, avea să trudească din greu pentru a nu părăsi lumea de unde vin icoanele: Cerul. Ori pentru a se reîntoarce în ea, fiind altminteri cu neputinţă a trăi cu adevărat creştineşte şi a zămisli sfinte icoane. Odată, după o luptă grea cu gândurile, se afla sub o povară lăuntrică atât de mare încât a trebui să dea fuga la o mânăstire vecină unde "s-a spovedit unuia dintre ucenicii săi". Cultiva smerenia, fratele, ştiind cât de mare şi nepreţuit este darul acesta. După spovedanie înaintea ucenicului, iconarul s-a învrednicit de încă o vedenie cerească, anume, trezindu-se cu totul smerit şi întărit în chilie aude în minte un glas ceresc care îi spune: "Aşa trebuie să te odihneşti: nu lua peste măsură asupra ta grijile lumii acesteia, ci păzeşte-ţi pacea şi vieţuieşte cu Dumnezeu."

*
Tânjea după liniştire, după nevoinţele isihiei, ca astfel să se poată dedica pe de-a-ntregul vieţii în Dumnezeu şi pictării icoanelor. Preţuia mult cuvântul Sfântului Isaac Sirul: "Împacă-te cu tine însuţi şi atunci şi cerul şi pământul se vor împăca cu tine!" Spunea tuturor, pe de altă parte: "După ce vom cunoaşte că suntem iubiţi de Dumnezeu? Iată după ce: dacă Domnul ne poartă prin multe necazuri, multe suferinţe şi multe dureri de inimă, înseamnă că suntem dragi lui Dumnezeu."
Dar era adeseori neascultător, fugea mereu de stăreţie.

"Când am fost pus la stăreţia Mănăstirii Pokaiţa, cu greu am primit această slujire. Mă temeam de primejdiile şi ispitele pe care mi le pregăteau locuitorii din jurul mânăstirii. Atunci mi S-a înfăţişat Domnul însuşi, în vis, şi m-a mustrat. M-am aflat dintrodată înaintea Lui. Priveam: Domnul avea pe El epitrahil, omofor peste umeri şi peste omofor încă un epitrahil. Stăteam înaintea Lui şi El mi-a zis: "Pentru ce te lupţi, dacă nu dai ascultare? Oriunde ai fost pus ca stareţ, M-ai supărat cu cereri ca să fii slobozit. Să nu mai faci asta. Să ştii că fiecare ascultare dată trebuie împlinită cu dragoste deplină, cu râvnă şi credincioşie, neluînd aminte la pizma şi răutatea care ne înconjoară şi ne năpădeşte." Apoi a făcut semnul Sfintei Cruci asupra mea de trei ori, de la cap până la picioare, a luat epitrahilul şi l-a pus peste mine: "Aceasta este crucea pe care trebuie s-o porţi."
Cum să nu rabde robul crucea pe care i-a dat-o Însuşi Cel răstignit?

("Cum îţi sunt gândurile aşa îţi este şi viaţa" - Stareţul Tadei de la Mânăstirea Vitovniţa)