[cristiboss56]

3. Asceza creştină ca mijloc de colaborare cu harul în procesul sfinţirii personale

Cuvântul „asceză” (gr. askesis) înseamnă exerciţiu, câştigarea unei deprinderi bune prin austeritate, privaţiune. Asceza este lupta continuă pentru desprinderea de patimi şi descătuşarea sufletului de planul vieţii corupte pentru a ajunge la starea de nepătimire prin dobândirea virtuţilor. Ea ţinteşte schimbarea radicală a modului de gândire, care va influenţa şi modul de vieţuire pentru a se ajunge la moartea „omului trupesc” şi învierea „omului duhovnicesc”. Sfântul Apostol Pavel compară viaţa creştină cu lupta atleţilor în stadion. „Nu ştiţi voi că cei care aleargă în stadion toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi ca să-l luaţi. Şi oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă. Eu deci aşa alerg, nu ca la întâmplare. Aşa mă lupt, nu ca lovind în aer, ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Corinteni 9, 24-29). În epistola către Evrei, acelaşi Apostol spune: „În lupta voastră cu păcatul, nu va-ţi împotrivit încă până la sânge” (12, 4). Mântuitorul Însuşi zice că: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12; Luca 16, 16). Tot El spune: „cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze”(Matei 16, 24). Şi de asemenea: „Intraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care apucă pe ea. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află (Matei 7, 13-14). Din toate aceste texte înţelegem că viaţa creştină presupune o angajare constantă în lupta cu păcatul care ne împiedică să urmăm lui Hristos sau să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu pe care o pregustăm încă din viaţa aceasta.
De fapt toată Sfânta Scriptură este o descriere a dramei omului căzut în păcat şi a efortului de a se elibera de sub stăpânirea lui. Păcatul este cea mai mare tragedie a omului, cauza tuturor relelor şi suferinţelor omeneşti care culmină cu moartea. Spiritualitatea ortodoxă consideră păcatul ca boală adânc înrădăcinată în firea umană de care fiecare om trebuie să se îngrijească folosind toate mijloacele pentru ca să se vindece. Desigur vindecarea vine numai de la Dumnezeu, Care, prin moartea şi învierea Fiului Său, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ne-a eliberat de păcat şi de toate consecinţele lui. De aceea este absolut necesar să fim uniţi cu Hristos pentru ca harul Lui să lucreze în noi vindecarea de boala păcatului. Aşa cum am spus mai sus, firea (natura) umană a Domnului, care a recapitulat în sine toată umanitatea, este ca un aluat care dospeşte frământătura întregii naturi umane, o vindecă şi o înnoieşte. De aceea Sfinţii Părinţi numesc Sfânta Împărtăşanie „antidotul morţii”, leacul care ne procură nemurirea, iar Biserica - în care îl lăudăm pe Dumnezeu, ne spovedim şi ne împărtăşim cu Sfintele Taine, învăţăm cum să ne luptăm cu păcatul pentru ca să-l biruim - o numesc „laboratorul învierii”.

Părinţii tradiţiei ascetice, marii asceţi ai monahismului răsăritean şi apusean au fost, în acelaşi timp, şi mari cunoscători ai sufletului omenesc. Aceşti Părinţi, care n-au făcut studii de medicină sau de psihologie, ci călăuziţi de lumina Sfintelor Scripturi şi a tradiţiei ascetice a înaintaşilor ca şi de experienţa proprie a vieţii lor, de căderi şi ridicări în lupta cu păcatul şi pentru dobândirea virtuţilor, analizează în scrierile lor cele mai subtile procese şi mişcări ale sufletului omenesc. Găsim astfel în scrierile ascetice, descrierea, chiar dacă nu întotdeauna sistematică, a întregului mecanism al patimilor şi al luptei împotriva lor (căci „cine nu se luptă după legile jocului nu ia cununa”, (cf. II Timotei 2, 5). Găsim, de asemenea, îndrumări privind rugăciunea şi felul în care trebuie făcută pentru a ajunge, cu harul lui Dumnezeu, la rugăciunea neîncetată (Luca 18, 1; I Tesaloniceni 5, 17) şi la „simţirea inimii”, adică a harului care lucrează în suflet când sunt înlăturate obstacolele care-i împiedică manifestarea, ca şi sfaturi practice pentru cele mai diverse stări sau încercări sufleteşti proprii fiecărui om. Cele mai cunoscute şi apreciate cărţi de spiritualitate ortodoxă sunt: Patericul, Filocalia (în mai multe tomuri) şi „Scara” Sfântului Ioan Sinaitul.

Va continua