[Ioan_Cezar]

Ei, Antonia, nu ştim noi cât de simplă era analiza de sine făcută de cuviosul din film...:)

El era convins că l-a omorât pe fratele său şi cred că asta, aşa cum vedem şi în altă operă rusească ("Crimă şi pedeapsă"), i-o fi dat serioase frământări de conştiinţă.
Dumnezeu cunoaşte cum o fi simţământul de vinovăţie al celui care a comis un omor sau care crede că l-a săvârşit... Depinde de multe... Iar uneori căinţa poate lipsi cu desăvârşire, ba chiar fărădelegea produce satisfaţie. Să luăm de pildă doar exemplul "doamnelor" care avortează senin, ani în şir... Şi rămân veşnic blonde şi surâzătoare!
Uite, şi Cain a ucis (şi nu reiese din textul biblic că l-ar fi chinuit conştiinţa după actul crimei) şi Karamazovii aveau printre ei un ucigaş care se autoîndreptăţea etc. Unii oameni se căiesc şi pentru o privire urâtă adresată semenului, alţii omoară cu seninătate, în serie...

Sfântul din Ostrov era învăluit de Duhul lui Hristos. Căinţa lui venea în dar de la Domnul şi, spre deosebire de alţii, el a primit darul, prin libera alegere. Aşa a funcţionat liberul lui arbitru - să primească harul căinţei şi al pocăinţei, probabil pentru că era de fapt un tânăr curat cu inima, neînvârtoşat. Atunci când a comis fărădelegea împotriva fratelui său, tânărul era înfricoşat de spectrul morţii pe care i-l sugeraseră soldaţii nemţi. La fel şi fata gravidă, venise la cuviosul înfricoşată de duhurile lumeşti, temătoare pentru cinstea şi viaţa ei printre oameni, dar sfântul i-a primenit erminia, cu tact duhovnicesc şi astfel a salvat-o din păcatul uciderii. Cred că într-un fel se regăsea în ea, el cel de demult... Dealtfel îi şi zice, parcă: "poate şi eu am omorât pe cineva...". Iar amiralului îi atrage atenţia că îl cunoaşte pe dracul acela care o chinuia pe tânăra femeie, îl cunoştea din cercare şi din luptele duhovniceşti; deci cuviosul se regăsea în necazurile celorlalţi şi le arăta şi meşteşugul depăşirii situaţiei - în esenţă, primirea harului dumnezeiesc. Chiar şi de la un cărbunar, cum era el!

Analiza de sine e o componentă a oricărei conştiinţe reflexive. Ţine de ultimul stadiu al dezvoltării inteligenţei care, în mod normal, se cam încheie în adolescenţă. În acest stadiu de dezvoltare, omul începe să îşi vadă critic propria persoană, propria cugetare, se decentrează de pe sine (de infantilismele dulcegi ale inimii sale) şi se priveşte cu alţi ochi, mai puţin împătimiţi de sine, mai puţin pueril. Capătă o anumită "obiectivitate" (nu am alt termen acum). Sau, poate mai apropiat de adevăr, devine ceva mai autonom în cugetare, capătă mobilitate şi e mai liber să se exploreze din perspective variate pentru a extrage apoi, prin comparaţii multiple, o nouă imagine despre sine - dincolo de prejudecăţile induse de o educaţie agresivă şi îngustă, de enclavă.
Dar abia înmugureşte acest mecanism al cercetării critice de sine, că vine repede şi dracu să îşi bage coada! Vin, vai omului, iarăşi învăţătorii!! Toţi isteţii îşi dau iarăşi mâna pentru a furniza tânărului proaspăt scos din grădiniţa umedă a copilăriei lentila "adevărată" prin care să se scruteze pe sine. Şi dintr-odată, ceea ce era o achiziţie nouă făcută în dar prin Mâna lui Dumnezeu, a devenit armă periculoasă, cu potenţial sinucigaş. Conştiinţa reflexivă e un lucru natural, oarecum neutru faţă de idiosincraziile noastre morale. Numai că imediat ea se umple de filtre morale, religioase etc. Şi nu toate sunt de la Dumnezeu, vai!

Atunci când lucrezi cu tine sau cu un client (în cazul că eşti psiholog) întâmpini două mari probleme:
a) are sau nu are omul conştiinţa reflexivă (mulţi nu o au, pur şi simplu!)
b) sub ce influenţe lucrează ea!

Mulţi oameni au învăţat să se cerceteze pe sine prin lentila unor filosofii mincinoase, sterile. Frumos ornamentate, aceste erminii au în miezul lor stricăciunea: mândria şi egofilia, întunericul şi prostia. Indiferent că vin din partea unor învăţaţi ai lumii acesteia sau chiar din partea unor "slujitori spirituali", lentilele acestea sunt duhuri ale putreziciunii, ale stricăciunii. Ele îmbolnăvesc şi ucid.
Noi însă, în Biserică, avem Duhul lui Hristos. El lucrează mai întâi în anumiţi oameni dar pentru noi e greu să aflăm în care anume. Nu oricine, indiferent cine ar fi în vreo ierarhie, este purtător de Dumnezeu şi doctor al sufletului. Nu acreditările, nici recunoaşterile publice şi nici vreo haină anume fac pe om lucrător al binelui şi adevărului. Nici măcar barba (ori chelia). Dar acestea sunt lucruri deja ştiute de mulţi, mă opresc aici.

Psihologia de bună credinţă oferă omului câteva repere în a se apropia de sufletul său, dincolo de mecanismele de apărare nevrotice, dincolo de ignoranţă crasă, dincolo de iluzii copilăreşti. Ea nu mântuieşte! Nu salvează sufletele din iad. Ci doar ajută la descoperirea unor lucruri accesibile oricui: care îmi sunt însuşirile care mă caracterizează ca personalitate? Cum îmi autoîntreţin singur anumite convingeri, conduite, fapte? Ce valori am şi care îmi e ierarhia (importantă mai ales în împrejurări de conflict subiectiv dar şi cu semenii)? Cum să îmi autoreglez stările emoţionale, volitive, atenţionale? Cum să îmi dezvolt anumite însuşiri ori să îmi perfecţionez anumite activităţi? (de pildă învăţarea, munca etc.) Cum să trec peste anumite resentimente, cum să îmi înţeleg întâmplările, necazurile, bucuriile? Sunt multe de spus.... Contează şi vârsta şi sexul etc.
Psihologia e un adjuvant iniţiatic, un înlocuitor temporar pentru omul lipsit de orice orizont duhovnicesc. În ziua de azi ea a devenit o cârjă tot mai indispensabilă, cu cât lumea se cam duce pe coclauri... Dar nu e bne ca omul să se oprească la această uşă, el trebuie să îndrăznească mai mult! Dacă avem de câştigat prin apropierea de psihologie, începem grabnic să pierdem pe măsură ce o transformăm în idol, în fals profet, într-un aparent dumnezeu. Ea e o simplă treaptă pe o scară, avem nevoie de ea în condiţiile lumii naostre, însă e decisiv să o batem şi să păşim mai departe. Unii o idolatrizează, alţii o demonizează. Primii rămân pe treapta asta, în veci. Ceilalţi o neagă şi vor să sară peste ea şi îi învaţă şi pe semenii asupra cărora au o eventuală influenţă acelaşi lucru. Eu cred că şi unii şi alţii se află în înşelare.

Un lucru e cert pentru mine: fenomenele duhovniceşti se exprimă în planul psiho-comportamental, iar nu în ciuda sau prin omorârea acestuia. Ele depăşesc psihologicul natural dar sunt în legătură cu acesta, aşa cum sufletul depăşeşte corpul dar rămâne mereu în legătură cu el, cât omul e viu pe pământ. Problema nu e să sfidăm psihologia omului, să o negăm sau să o ucidem - aşa cum problema nu e să omorâm trupul omului, să îl negăm sau să îl sfidăm. Problema e ca şi corpul şi sufletul să se transfigureze prin cele duhovniceşti astfel încât omul, în întregime, trup şi psihic (suflet) să se sfinţească şi să se mântuiască. Nousul omului poate ajuta la aceasta, de nu e cu totul corupt sau mort.

De aceea, cei care defăimează psihologia şi pe psihologi, au, de la un punct încolo, soarta celor care defăimează corpul şi pe medici: boala şi moartea fără de glorie. Sunt înşelaţi, căzuţi adânc în noianul fără fund al ispitelor "de dreapta".