[TINERI PENTRU ROMANIA]

CONFESIUNILE UNUI FOST ATEU (2)

Dumnezeu

-I-

Patimile ascunse în spatele unor motive aparent onorabile şi orgoliul tineresc amestecat cu revolta contra oricărei autorităţi au jucat rolul cel mai important în evoluţia iniţială a ideilor mele. Asemenea înclinaţii, înnăscute în om, nu sunt absolut condamnabile, dar au nevoie de îndrumare, de moderare.

-II-

Egoismul ne face să ne considerăm centrul universului. Raţiunea noastră trufaşă vrea să cuprindă totul, să supună totul. Credem că ştim, dar de fapt nu ştim nimic. Unii, mai filozofi, se întreabă dacă tradiţiile, dogmele, misterele, împotriva cărora li s-a răzvrătit inteligenţa, nu ascund un sens profund. Alţii, mai puţin filozofi, se poticnesc în negaţii şi cu toate că nu au habar de firea omenească, de învăţămintele istoriei se consideră superiori multora. Înainte să mă aflu în acest impas eram anticreştin, dar nu ateu. Întâlnindu-l pe Dumnezeu în drumul meu, ca Iov, nu L-am recunoscut decât pe jumătate.

O minte metodică rezumă, sintetizează, priveşte în ansamblu orice obiect de studiu pentru a-l analiza mai bine. Aşa am ajuns într-o primă etapă să-L admit pe Dumnezeu ca încarnare a misterelor universului, marele X pe care fiecare îl descifrează cum poate. Apoi am remarcat că ateismul e aplicabil felului cum încercăm să ni-L reprezentăm pe Dumnezeu, nu lui Dumnezeu, adică misterului însuşi, perfecţiunii idealului.

-III-

Să presupunem că am suprima cuvântul Dumnezeu din vocabular ca să nu-i rănim pe ateii care nu-L înţeleg. Procedând aşa ar trebui să suprimăm multe alte cuvinte. Oare noi înţelegem mai bine căldura, electricitatea, lumina, gravitaţia decât îl înţeleg ateii pe Dumnezeu? Sunt realităţi, se va spune. Fiindcă dăm nume unor realităţi, nu ar fi ridicol să suprimăm numele a ceea ce, din punct de vedere filozofic, e chiar absolutul?

Ateismul rezultă dintr-o lacună de gândire. Un obiect nu poate exista fără să fie făcut de cineva. Or universul, capodoperă de ordine, de armonie, e infinit mai complex ca orice obiect. Suntem, prin urmare, îndreptăţiţi să-i considerăm la fel de iraţionali şi pe cei care spun despre un obiect că s-a creat singur, şi pe cei care spun acelaşi lucru despre univers. Există deci un creator. L-am numit Dumnezeu. I-am fi putut da alt nume, dar fondul ar fi rămas acelaşi. Obiectul dovedeşte prin existenţa sa, existenţa celui care l-a făcut.

-IV-

Nu-L putem cunoaște pe Dumnezeu, dar nu e de mirare, dată fiind infinitatea Sa şi micimea noastră. E un motiv să-I negăm existenţa, când peste tot El ne ridică o mulţime de alte întrebări grele pe lângă cea despre sine? Ateul, confruntat cu ele, va folosi pentru a le da răspuns formulări ca Natură, Hazard, Destin, Forţa lucrurilor, ceea ce e un alt mod de a vorbi tot despre Divinitate.

Panteiştii nu admit un Dumnezeu concret, deosebit de materie. Sistemul lor filozofic complică lucrurile, iar bunul-simţ li-l respinge. Am putea spune şi noi ca Goethe într-o discuţie cu Eckermann: ”Nu am întâlnit încă pe nimeni care să ştie ce înseamnă cuvântul panteism.”

-V-

Mintea noastră, împinsă de curiozitate să meargă la surse, nu e satisfăcută decât când ajunge la sursa a toate, pe care nu o pricepe fără îndoială, dar care răspunde ideii înnăscute în noi că nu există efect fără cauză.

Imperceptibil prin simţuri, Dumnezeu e indispensabil înţelegerii omului şi universului. Pământul se învârte în jurul soarelui. Omenirea se învârte în jurul soarelui său intelectual şi moral, care e Dumnezeu. Nu-L putem cuprinde pe Dumnezeu cu mintea aşa cum nu ne putem uita la soare. Deşi ambii ne orbesc cu razele lor, relaţia existentă între devenirea omului şi Divinitate o putem găsi fără să căutăm prea mult. Iată de ce atunci când mă consideram mai
liber-cugetător ca niciodată, mi s-a părut pueril să-L neg pe Dumnezeu.

-VI-

Marele duşman al lui Dumnezeu ne e arătat de vorba de duh a unui umorist: ”Dumnezeu L-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, iar omul I-a plătit cu aceeaşi monedă.” Nici cei mai înţelepţi nu scapă antropomorfismului. Îl concepem întotdeauna pe Dumnezeu mai mult sau mai puţin asemănător cu noi, îi atribuim patimile noastre, ideile noastre şi desfigurându-L ajungem să nu mai credem în El.

Nimic mai firesc la urma urmei ca antropomorfismul şi mă întreb cum ne-am putea descotorosi de el chiar după ce am cunoscut viziunile sublime ale Bibliei, dar îmi pare că de la Evanghelie ceva s-a schimbat.

Predescu Virgil