Despre pocainta

Dictionar:Pocainta-Cainta pentru pacatele savarsite; parere de rau pentru o greseala.

"Pocainta precede reconcilierea si regenerarea launtrica. Dupa ce a gustat din fructul amar al pacatului, fruct consumat la masa unui alt stapan, sufletul celui ce se caieste nu doreste nimic altceva decat sa se intoarca in casa Domnului. Toti pacatosii care se intorc la Dumnezeu si se impaca, prin pocainta, cu El reprezinta Trupul Lui cel frant. Ei striga impreuna cu Psalmistul: "Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta, si dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea!" (Psalmul 50, 1). Pocainta este o continua exercitare a libertatii umane, o inaintare cutezatoare spre o mai mare libertate spirituala. Pocainta este o "acceptare cu bucurie a smereniei si umilintei firii", spunea Sfantul Isaac Sirul. Scopul pocaintei nu este justificarea de sine, ci reintrarea in acel foc arzator de iubire in care sunt mistuite toate pacatele, toate imperfectiunile, toate egoismele.

Sa nu confundam pocainta cu regretele obisnuite, cu remuscarea, vinovatia, rusinea sau mustrarea de cuget. Toate acestea sunt oportune si necesare in masura in care ne conduc spre noi moduri de a percepe realitatea si de a o reflecta. Pocainta, insa, e mai mult decat acestea toate la un loc. Ea este moarte si viata in acelasi timp: moarte a deprinderilor pacatoase din trecut si viata primita in dar de la Izvorul bunatatilor.

[COLOR=blue]Nu ne caim pentru ca suntem virtuosi, ci pentru ca faptura umana are libertatea, puterea si vointa de a se schimba, cu ajutorul lui Dumnezeu.[/COLOR] Ceea ce e cu neputinta la oameni e cu putinta la Dumnezeu: patimile noastre sunt biruite de o patima mult mai mare, dorintele noastre sunt cucerite de o dorinta si mai mare. Izvorand dintr-o profunda constientizare a rautatilor noastre si dintr-o arzatoare dorinta de a ne apropia de Dumnezeu, smerenia ne indeamna totdeauna la pocainta.

Fiecare aspect al vietii noastre are o dimensiune eshatologica. Fiecare element al lui "aici si acum" tinde catre "sfarsit", prefigurandu-l. Pocainta nu este doar redobandirea nevinovatiei pierdute, ci si transcenderea firii cazute.

Omul se poate imbogati duhovniceste prin propriile experiente, chiar atunci cand acestea sunt dureroase sau devastatoare. Cu cat mai mare e caderea, cu atat mai profunda si mai autentica este nevoia de a se apropia de Dumnezeu. Sfintii Parinti manifesta o dragoste netarmurita fata de pacatosul care se caieste - am putea spune, chiar o preferinta - deoarece setea arzatoare de Dumnezeu creste direct proportional cu experienta instrainarii de El si a decaderii omului (Romani 5, 20). Caci, ne incredinteaza Mantuitorul: "Va fi bucurie in cer pentru un pacatos care se pocaieste, mai mare decat pentru nouazeci si noua de drepti care n-au nevoie de pocainta" (Luca 15, 7). Intr-adevar, pana si cel mai rau dintre pacatosi e primit cu bratele deschise de catre Hristos si Biserica Lui daca se caieste din adancul inimii de faradelegile savarsite.

Pocainta este si o cale spre descoperirea sinelui: "Deschide-mi mie portile pocaintei". Metanoia ("pocainta") e poarta ce duce spre suflet - atat spre sufletele noastre, cat si spre cele ale semenilor nostri. Ea este poarta cerurilor. Desigur, ea ne indreapta spre interiorul constiintei noastre, dar, prin aceasta, ne deschide si spre exterior. Taramul constiintei nu se mai limiteaza doar la propria persoana, ci se extinde din ce in ce mai mult pana cand ajunge sa-i imbratiseze pe toti: pe Domnul si pe toate fapturile Lui, care poarta in ele chipul Lui.

[COLOR=blue]Pocainta si marturisirea constituie modalitatea de a-L redescoperi pe Dumnezeu si pe noi insine, de a iesi din impasul provocat de savarsirea pacatului. Gratie iertarii obtinute prin marturisire, trecutul nu mai este o povara insuportabila, ci o incurajare pentru viitor. Viata nu mai e marcata de disperare, ci de o increzatoare asteptare a binelui."[/COLOR] (fragmente din articolul "Pocainta si marturisirea: o taina uitata"-John Chryssavgis)

"Parinti duhovnicesti ai Rasaritului arata ca pocainta nu are limite de timp si loc, ci de stare duhovniceasca. Adevarata Spovedanie sau Pocainta trebuie sa conduca la pocainta permanenta, ca stare de adevarata cunoastere a noastra si de adevarat discernamant duhovnicesc. Ea trebuie sa devina o atitudine permanenta in viata noastra, "un neincetat flux si reflux, apus si rasarit, inceput nou si bun".

Cainta este incercarea ascetica, profunda, curatitoare, purificatoare, de ridicare deasupra valurilor marii pacatului si patimilor, pe marea linistita a virtutilor si catre orizontul, catre vazduhul infinit al desavarsirii. Este iesirea si inaintarea din oceanul tenebros al egoismului, al multumirii de sine si al complacerii in aceasta situatie de decadere a noastra, catre vazduhul senin al iubirii si respectului deplin.

Ori de cate ori gresim, sa ne pocaim, daca vrem sa avem constiinta aparator si sa nu ne acuze si sa ne smereasca insele faptele noastre. Iar daca vrem sa nu avem pentru ce sa ne pocaim - desi Parintii ii deplang pe acesti "desavarsiti" - sa nu gresim." (din "Pocainta permanenta sau neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice" de Pr. Ioan C. Tesu)