[Ioan_Cezar]

Un cuvânt al Cuviosului Sofronie despre Sfântul Siluan, acesta din urmă zicînd, între fraţii athoniţi: "Noi nu cunoaştem aşa pe Dumnezeu..."


*

Scriind pe marginea rugăciunii "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul", unul dintre autori (nu mai reţin, parcă în Pelerinul rus? ori în altă carte, îmi cer scuze, nu îmi amintesc acum...) descrie cât de felurite erau accentele puse de diverşi rugători: unul sublinia cu putere "Doamne!", altul zăbovea şi se tânguia la "Hristoase", altul se cutremura şi se mângâia cu "Fiul", altul se prăbuşea când rostea "miluieşte-mă" iar altul plângea în hohot când ajungea la "păcătosul"... Fiecare înţelegea cu pregnanţă aparte aceste componente ale adevărului rugăciunii.

Deşi nu e decât un înţeles, dacă observăm ideea dogmatică: Fiul lui Dumnezeu are puterea să ne miluiască pe noi, oamenii păcătoşi. Iar noi, crezînd aceasta, Îl rugăm să ne miluiască.

Însă în jurul şi înlăuntrul acestui adevăr de credinţă se înalţă şi viază toată viaţa creştină, se rostuiesc toate căutările şi experienţele fiecărui credincios. Fiecare trăieşte conţinutul rugăciunii, îl interpretează şi îl cultivă în mod personal, oricât s-ar strădui să se conformeze la vreun "adevăr" comun, la vreo normă. Tipicul, norma sunt doar părţi ale întregului vieţii de credinţă. Inima, însă, are bogăţia ei, aş spune eu insondabilă. Iar înţelesurile fiecărei persoane în parte de aici vin, din inima fiecăruia. De aceea şi Domnul ne judecă după inima noastră, pe care o cunoaşte în adâncuri...
Ca să nu mai spun că înţelegerea mintală/intelectuală e deosebit de complexă, depinzînd de un sistem uriaş de influenţe interne şi exterioare. Başca de duhuri şi, har Domnului, de Duhul Sfânt... Care întotdeauna respectă personalitatea omului, organizarea lui unică şi originală, concretă. O poţi constata şi din Evanghelie - comparînd cele 4 variante, după Autorii sfinţi diferiţi. Un stil la Matei, altul la Marcu. O bogăţie şi originalitate la Luca, alta la Ioan....