Există în noi, sub un strat subțire de umanitate, un sălbatic sângeros care parcă abia așteaptă prilejul de a se dezlănțui. Îl ținem încătușat, îl cenzurăm, îi punem căluș în gură pentru că am înțeles, cu mintea, că nu avem voie să urâm. Dar sălbaticul se chinuie neîmblânzit în noi și, dacă nu poate el însuși să ucidă, se bucură atunci când vede sângele vărsat de sălbaticii altora, care i-au lăsat liberi.
Ca exemplu, îmi amintesc de mineriada din iunie 1991, când muncitoarele de la Apaca (Dumnezeu să le ierte greșeala) îi aplaudau pe minerii care îi ciomăgeau pe intelectualii, studenții, bărboșii și alți nefericiți prinși pe la Universitate.
Dacă așa este creștinul, înseamnă că schimbarea lui nu este decât o poleială, o vopsea pe care și-a aplicat-o pe față, dar omul lăuntric, acela care trebuia să se înnoiască prin botez, a rămas neschimbat, vechi, nu s-a înnoit. Nu reflectăm chipul lui Hristos (cel blând și smerit cu inima), ci chipul omului căzut, al lui Cain care și-a ucis fratele.
|