[zaharia_2009]

Oamenii intra in monahism, in general la tinerete, sau in frageda tinerete. Exista desigur si cirlani mai artrozici, mai batrini (ca sa folosesc un oximoron) care intra in monahism tirziu, dupa ce au cunoscut bine viata de familie sau chiar dupa ce s-au saturat de ea, dar aceasta nu este situatia de mai sus.
Revenind, atunci cind sunt f. tineri, candidatii, neofitii, nu stiu mai nimic, sau aproape nimic despre virtutile crestine. De regula ei sunt atrasi, cel mai frecvent, de o dorinta arzatoare de a se ruga si a medita din ce in ce mai bine, mai mult, in comuniune cu Dumnezeu. Chiar daca ei spun ca iubesc lumea si pe oameni, o spun din gura, deoarece abia dupa intrarea in monahism afla cit de departe sunt de iubirea reala, adevarata.
Sunt nenumarate zilele, sau chiar nelipsite, in care TV-Trinitas difuzeaza filme cu stareti/starete, monahi si novici care marturisesc singuri ca ori pina atunci au avut o viata de huzur(sau apropiata acestei notiuni)fiind complet straini de viata de monah, orica intelegeau cu totul si cu totul altceva despre aceasta si ca abia venirea in monahim ia dat posibilitatea si imaginea reala a vietii ascetice .
Desigur ca in afara de acestia exista si tineri asazisi "alesi" care de cruzi, de mici, au o chemare, o vocatie, o atractie neostoita spre monahism. Dar acestia sunt f. putini, fata de primii, atit de putini incit alegerea lor dar mai ales felul in care au trait ca monahi ia condus fie la sfintenie, fie f. aproape de ea. Ei si sunt cei care intra in istoria nationala sau generala a monahismului devenind arhicunoscuti, inafara tarilor lor de origine. Si daca ne amintim citeva nume le putem chiar enumera aici: cuviosul David Batrinul, fiul Inaintemergatorului, Nectarie de Eghina,Paisie Velicikovski, sau mai la noi, parintele Paisie Olaru, fratii din familia Ilie (Cleopa,Gheorghe, Vasile) si multi altii stiuti de catre fiecare dintre noi.
Revenind inca o data, parerim ca a cere unui tinar(desi nici toti maibatrinii neofiti nu sunt in stare de asa ceva!) in pragul monahismului, sa iubeasca pe aproapele ca pe el insusi(ca daca nu este intr-o asemenea masura, atunci insemneaza ca il iubeste ca noi toti... adica "nu prea")si a face din asta o norma, un criteriu de apreciere, evident, f. aiurea, insemneaza ca ....oho, deja suntem avansati! Cunoastem deja multe, inclusiv dezlegarea paradoxului ancestral, cine a fost mai intii, oul sau gaina.
Eu cred si pareresc in consecinta, ca neofitului trebuie sa ii fie dor, tare dor de Dumnezeu, in asa masura incit sa se lepede de lumea aceasta si sa mearga la batrinii intelepti care sa il invete unde si cum sa Il gaseasca. E mult prea suficient acest lucru pt. inceput !
Restul se invata cu timpul, dupa cuvintul Domnului care spune:"... cautati mai intii imparatia si dreptatea lui Dumnezeu, si restul vi se vor adauga voua!"
Virtutile sunt daruri dumnezeiesti care vin cu timpul. Ca daca deja ai pe cele mai tari, deja esti mintuit, tot dupa cuvintul Domnului dat sinagogarhului care chipurile cauta mintuirea :"... ce scrie in lege, cum citesti?... Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, cu toata puterea ta, din tot cugetul tau, cu toata virtutea ta!... Drept ai raspuns, dar iti mai lipseste inca una/ceva. Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti ... Fa acestea si vei fi viu!"

Este doar o parere, nu personala ci reiterata, si nu o invitatie la disensiune !