[Mihailc]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Mihail, nu ştiu dacă te binedispune seria de lucrări de aici: https://www.facebook.com/media/set/?...5381843&type=3
http://artpowerinfo.ro/artist/george-grigorescu
Am fost coleg de bancă în liceu cu George, printr-a doişpea. De ani şi ani îmi este povăţuitor, când ne vedem, rar, în artele plastice. Printre altele, după o experienţă a lui ca pictor restaurator în biserici, mi-a vorbit şi despre icoane, despre modul cum încearcă să se apropie de o icoană ortodoxă, de pictura bisericească. Îmi spunea că el foloseşte o dublă lentilă: cea de artist plastic şcolit prin Bucureşti şi aiurea, precum şi cea de om creştin; şi, mai mereu, omul creştin are ultimul cuvânt de purtat şi resimţit înaintea icoanei, iar nu artistul. Şi era necăjit, mereu, că nu a învăţat încă să privească o icoană... Că e un prost teolog şi că i-ar folosi să devină un teolog mai bun pentru a trăi în plenitudine întâlnirea cu icoana...:) Că nu poţi beneficia de întâlnirea cu icoana, că nici măcar nu realizezi dacă te afli înaintea unei icoanei sau a unei porcării, când eşti un prost creştin, se tânguia.
Din colecţia lui am acces deocamdată la aceste lucrări. Sunt lucrări din tinereţe, chiar din proximitatea adolescenţei, când hălăduiam împreună prin munţii patriei...:). Să fi avut George până în 25-27 de ani când a compus toate lucrările acestea. Făcea exerciţii pe atunci în fieful suprarealismului, dar şi al picturii flamande, al artei monumentale şi, cum spuneam, sub îndrumarea unui maestru căuta iniţierea în arta icoanei. Era tânăr şi vroia să încerce totul... Căuta...
Cum îţi par tablourile din colecţie, dincolo de subiectul topicului? (subtextul psihanalitic e delicios şi George se amuza mai mereu că privitorii rămâneau cramponaţi în el...:) Deşi uneori se necăjea din pricina asta.)
Îmi cer iertare pentru off-topic.
Şi îi asigur pe fraţi că omul ros de viermi şi de bani nu este satana, ci este chiar autorul. Sunt autoportrete de tinereţe... Autoironie amară, poate un mugure de pocăinţă...

Cu siguranţă prietenul tău are talent cu carul. Aprecierile lui cu privire la întâmpinarea vizuală a icoanei sunt interesante şi demne de luat în seamă. Dacă-l mai cercetezi, nu uita să-l întrebi ce consideră el că ar fi un bun creştin.
Nu ştiu cât de bun creştin a fost Picasso, dar cu siguranţă este unul din puţinii postmoderni care a înţeles, la un nivel de profunzime aproape inaccesibil muritorilor de rând, puterea modală de expresie a artei ecleziale. În cele câteva fraze în care vorbeşte despre şocul întâlnirii sale cu icoana, aruncă în aer toate prejudecăţile estetice ale occidentului referitoare la provincialismul şi confesionalismul moştenirii artistice bizantine. Şi marele Pablo n-are niciun motiv de natură ideologică să apere icoana de miopia savantă a istoricilor artei, o face însă cu onestitea artistului de geniu care are acces în culisele creativităţii de rang înalt.