[Mihailc]

Ioane, primul lucru pe te rog să nu-l faci este să te superi pe modul meu cam repezit de a atrage atenţia asupra unei capcane dogmatice subtile în care putem cădea cu toţii în momentul când cântărim cele dumnezeieşti cu măsuri omeneşti.

Un exemplu de antropometrie aplicată gândirii celor dumnezeieşti este ispita de a compara incomparabilele, şi anume naşterea din vecie a Logosului şi naşterea din Fecioară, ca două secvenţe supuse temporalităţii. Naşterea din vecie a Logosului nu poate fi numit eveniment nici măcar prin analogie îndepărtată, fiindcă cuvântul în sine este legat de parametrul timp atât în sensul originar cât şi în derivate, adică se referă la ceva ce n-a fost, n-a existat dar începe în mod excepţional să fie, să existe la un moment dat într-o realitate a devenirii precedată de survenire.

Într-una din Catehezele sale de o mare densitate teologică, Sfântul Chiril al Ierusalimului arată, atâta cât poate fi arătată o mare taină într-un limbaj omenesc, despre ce e vorba. Iată doar câteva fragmente care-ţi pun mintea în pioneze:

"Dumnezeu n-a fost mai înainte fără de Fiu şi mai pe urmă a devenit Tată, ci dintotdeauna are pe Fiul"
"Tatăl n-a adus pe Fiul din neexistenţă în existenţă, nici n-a înfiat pe unul care n-a existat niciodată"
"Tatăl L-a născut nu în modul în care omul ar putea gândi, ci aşa cum numai Tatăl ştie. Nu numai cerurile nu cunosc naşterea Fiului, dar chiar nici toată firea îngerească. Nici însuşi Duhul Sfânt n-a vorbit în Scripturi despre naşterea Fiului din Tatăl. Pentru ce iscodeşti, deci, acelea pe care nici Duhul Sfânt nu le-a scris în Scripturi?" (Sfântul Chiril al Ierusalimului- cateheza a XI-a la cuvintele "Fiul lui Dumnezeu Unul Născut Care din Tatăl s-a Născut, mai înainte de toţi vecii")

Iar ca să înlăturăm orice confuzie, să băgăm la cap formula hristologică ultimă, adoptată la Calcedon:

Urmând deci Sfinţilor Părinţi, am învăţat toţi să mărturisim într-un glas pe Unul şi Acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârşit, pe Acelaşi în dumnezeire şi desăvârşit pe Acelaşi în omenitate, Dumnezeu cu adevărat şi om cu adevărat, pe Acelaşi, din suflet raţional şi trup, de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi pe Acelaşi de o fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă, afară de păcat; înainte de vecii născut din Tatăl după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă, Acelaşi, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, din Maria Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, după omenitate; pe Unul şi pe Acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-născut, cunoscut în două firi, în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit, deosebirea firilor nefiind desfinţată nicidecum din cauza unirii, ci păstrându-se mai degrabă însuşirea fiecărei firi şi concurgând într-o persoană şi într-un ipostas, nu împărţit şi divizat în două persoane, ci pe Unul şi Acelaşi Fiu, Unul-născut, Dumnezeu- Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos

Ar mai fi de spus doar că procedura divină a Întrupării este kenoza, nu metamorfoza. Sfinţii Părinţi, apărători ai hristologiei Bisericii, au combătut cu vehemenţă orice aluzie la vreo schimbare sau diferenţă între Logosul teologic şi Logosul iconomic (al Întrupării). Întrucât noi nu putem gândi altfel decât secvenţial, ne este greu să percepem Logosul în fiinţa lui veşnică, iar ceea ce nouă ni se pare a fi transformare în fiinţa Logosului, este un act de libertate divină suverană, cu totul necondiţionat de orice legitate a devenirii care cere în mod necesar ca asumarea inferiorului de către superior să se supună unui proces inevitabil de degradare ontologică. Logosul veşnic rămâne egal cu sine chiar şi atunci când se pogoară în modul de existenţă al creaturii căzute, într-o manieră mai presus de capacitatea noastră de înţelegere.