[Ioan_Cezar]

Prostia, ca şi nebunia, sunt realităţi bogat interpretabile. Fiind manifestări ale unui "eu", pun aceeaşi problemă ca şi eu-l, în ansamblul său: cu toţii îl simţim, ne dăm seama că îl avem dar nu reuşim să îl definim/formulăm, să îl exprimăm fără echivoc şi în mod unitar/uniform. Dovada: puzderia de teorii ale eu-lui din istoria psihologiei (ca să dau argumentul de la care am fi aşteptat cel mai mult). Practic, a discuta azi despre eu într-o sală unde sunt adunaţi 100 de psihologi riscă să producă a mai complexă confuzie dintre câte se pot imagina. Câte eu-uri în sală atâtea înţelesuri ale conceptului de eu. E lucru probat. (are Allport în "Structura şi dezvoltarea personalităţii" un panseu admirabil pe această temă; el ştia ce spune, e considerat liderul personologiei mondiale din sec. XX şi toată viaţa a cercetat eu-l şi teoriile despre eu)
Cam aşa şi cu prostia şi nebunia. Adunînd 100 de proşti şi 100 de nebuni (adică 100 din oricare oameni aflaţi în orice comunitate a lumii) pentru a le vorbi despre prostie şi nebunie, vom obţine 100 de oceane de confuzie mai discret sau mai zgomotos fremătînde. Şi încă un ocean comun, de grup... E lucru probat. De milenii...

Greu de spus a cui prostie e mai cumplită: a (semi)analfabetului care pare complet văduvit de educaţie sau incapabil să înveţe ceva folositor, ori a celui care a avut parte de o educaţie complexă, chiar de carieră academică strălucită şi care îşi (des)consideră semenii în fel şi chip deşi el însuşi nu e în stare să îi ajute cu nimic...
Care e mai prost? Studentul bâtă la examen sau academicianul care i-a fost profesor?
Care să fie prostul? Omul cu 4 clase care te tunde când ai nevoie de frizer sau eu cultivatul şi sclivisitul care îmi spun în sinea mea că ăsta-i prost şi că tre să împart puterea votului cu el?
Care să fie prost? Cel care e expert în maşinaţiile lumii şi deţine putere (în toate chipurile lumii), fiind perfect adaptat la societatea lui, sau cel complet rupt de artificiile şi convenienţele acestei lumi complicate - inocentul care nu ştie să scrie dar ştie să se roage, să construiască o căsuţă, să facă o ciorbă bună şi să îţi ia necazul şi durerea dintr-odată prin simpla apropiere de el?
Care să fie prostul? Cel care e iritat de prostia semenilor sau cel întristat de propria prostie?

Cred că prostia şi nebunia nu sunt virtuţi. Cred că sunt roadele unor cumplite experienţe de viaţă prin care un om, încă de la naştere sau chiar mai devreme, a fost silit să treacă sau a ales să treacă fără să ştie prea bine consecinţele acestei alegeri. Prostia şi nebunia sunt părţi din viaţa noastră, a tuturor. Precum nu e nimeni fără de păcat, la fel nu e om fără o doză consistentă de prostie şi nebunie. Pe care şi le poartă sau maschează fiecare, cum poate. Şi cum îl îngăduie semenii şi clişeele culturale ale grupului de referinţă, în funcţie de care fiecare om este evaluat şi îşi autoevaluează prostia şi nebunia.
Dar dacă avem cu toţii parte de ingredientele prostiei în făptura noastră, poate că ar fi mai nimerit să ne întrebăm cum putem să ne lepădăm, fie şi parţial, fie şi treptat, de propria prostie şi totodată cum putem să îi ajutăm şi pe alţi proşti, ca şi noi, să se lepede de această maladie.
A considera că semenii noştri, oricare ar fi, suferă doar ei de această maladie cumplită numită prostie - îmi pare semnul unei anumite neînţelegeri a condiţiei umane în general. Care poate afecta, printre altele, rezultatul alegerilor prezidenţiale ce se apropie.