[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de ovidiu b.

Iată și un citat în care părintele pomenește de Sf Francisc de Assisi:

”Evanghelia aceasta (Luca 8, 1-3) ni-L reprezintă pe Iisus în misiune prin oraşe şi sate, propovăduind şi binevestind Împărăţia lui Dumnezeu. Era însoţit de cei 12 ucenici şi de nişte femei cărora le făcuse bine şi de aceea se ţineau după El şi-i aveau grijă din averile lor. Este un tablou simplu şi impresionant.
Ingnaţiu de Loyola, un militar ambiţios şi creator, Assisi , are o metodă duhovnicească care se bazează pe imaginaţie. Îţi reprezinţi cu mintea pe Iisus, într-o împrejurare oarecare, şi te închipui şi pe tine amestecat printre auzitorii de atunci ai lui Iisus. Stărui în această închipuire şi în toate sentimentele ce le trezeşte această transpunere. E ceva de folos, dar riscurile imaginaţiei sunt ocolite în duhovnicia Răsăritului (apar nălucile, vederile false, etc.).
De aceea Răsăritul meditează fără imagini, chiar contra imaginilor, chiar vedeniile reale le refuză – nu din rea credinţă sau din împotrivire, ci din grija de a nu greşi primind orice. Şi se ştie că Dumnezeu nu se mânie, nu se supără când se stă pe acest punct de vedere.
Singură Ortodoxia este cea care pomeneşte noţiunile fără a pune nici un tipar pe minte care ar stârni vreo imagine, refuzând categoric orice nălucire. De exemplu: Adevăr, Dragoste, Duh.”

Când Părintele se referă la riscuri, pomeneşte în treacăt două fenomene - năluci şi vederi false. Pentru un psiholog, cunoscător în detaliu al acestor fenomene psihice ce însoţesc sfera imaginaţiei, Părintele doar punctează, doar sugerează cam despre ce ar fi vorba. În realitate, dincolo de grija deosebită a Părintelui de a face doar o trimitere spre anumite lucruri, fenomenologia imaginaţiei la rugăciune este extrem, extrem de complexă.
Doar forumistul care nu practică absolut de loc rugăciunea nu înţelege la ce se referă Părintele.
Nu voi detalia nici eu, deşi aş putea scrie chiar acum câteva pagini despre aceste fenomene benigne (până la un punct). S-au scris o mulţime de cărţi şi articole pe tema asta (nu e nimic secret, cine voieşte poate consulta noianul de titluri româneşti) iar unele le cunosc din practică, precum şi din împărtăşirile unor prieteni care se îndeletnicesc constant cu lucrarea rugăciunii.

Nu detaliez din acelaşi motiv pentru care însuşi Părintele poate că s-a oprit: nu ajută nimănui să afle ce poate experimenta omul la rugăciune atunci când permite imaginaţiei să prindă aripi. Dimpotrivă, e mai de folos să o cenzureze.
Curioşilor nu le dăm apă la moară pentru că s-a întâmplat că aşa au înnebunit unii: neavînd credinţă şi umilinţă, s-au apucat de curiozitate să vadă şi ei care-i şpilu şi, nepregătiţi fiind duhovniceşte şi neavînd un îndrumător, au început să vadă cai verzi pe pereţi şi au sfârşit în balamuc. Nu voim să fim co-responsabili de asemenea neplăceri (tratabile, din fericire).
Există oameni care, din pricina lipsei de discernământ, din lipsă de experienţă şi mai ales pe fondul unor tulburări psiho-emoţionale au trăit experienţe delirante la rugăciune. Aşa încât e înţelept să nu dăm apă la moară în această direcţie.
Asta-i tot. Psihologie banală. Doar ignoranţii şi înfierbântaţii fanatici pot face din acestea un capăt de ţară... Anumite lucruri rămân rezervate iniţiaţilor şi se desfăşoară, cel mai bine, sub supraveghere.