[cristiboss56]

€žInvidiosul nu primeşte doctor pentru boala sa şi nu poate găsi leac tămăduitor al suferinţei sale, deşi Sfânta Scriptură e plină de ele. El, invidiosul, aşteaptă uşurarea bolii numai într-un singur fel: să-i vadă prăbuşindu-se pe unii dintre cei invidiaţi. Capătul urii lui e să-l vadă pe cel invidiat din fericit, nefericit, din norocos, nenorocit. Pe unii oameni, cu totul potrivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidioşi, însă, binefacerile mai mult îi rănesc, îi înrăiesc. Cu cât invidiosul are parte de mai mari faceri de bine, cu atât mai tare fierbe de ciudă, mai mult se supără şi se mânie. Mulţumind pentru darurile primite şi mai mult se cătrăneşte de purtarea binefăcătorului. Ce fiară poate fi mai feroce în răutatea ei? Ce fiară nu întrec ei prin răutatea năravului lor? Ce sălbăticiune nu depăşesc ei prin cruzimea lor? Câinii cărora li se aruncă o coajă de pâine se domesticesc, leii cărora li se poartă de grijă se îmblânzesc. Invidioşii, însă, şi mai mult se irită când li se arată îngrijire şi atenţie.
Rănile invidiosului sunt adânci şi ascunse, şi ele nu suferă vindecare, ca unele ce stau închise de durerea lor oarbă în ascunzişurile conştiinţei. Invidiosul este duşmanul propriei sale sănătăţi sufleteşti. Cel invidiat poate să scape şi să-l ocolească pe invidios, dar invidiosul nu poate scăpa de sine însuşi.
Tu, invidiosule, duşmanul tău este cu tine, vrăjmaşul îţi este continuu în inimă; primejdia este închisă în adâncul tău; eşti legat cu un lanţ neîndurător; eşti prizonierul invidiei şi nici o mângâiere nu-ţi vine într-ajutor.
A prigoni pe un om binecuvântat de Dumnezeu şi a urî pe cel fericit, iată o nenorocire fără leac". (Sfântul Vasile cel Mare, Despre invidie)
Răbdarea răului, primirea umilinţei la care te supune în lumea aceasta, are cea mai uriaşă putere asupra răului.
Chip de umilinţă desăvârşită ne-a dat Iisus pe Cruce. El, Fiul şi Slava Tatălui, Dumnezeu adevărat, nu S-a împotrivit ateismului lui Iuda ci a primit toate consecinţele lui. A primit să treacă prin cea mai de pe urmă umilire cu putinţă pe pământ, căci, ca un Dumnezeu, ştia ce putere are umilinţa. Răbdând bătăi, scuipări în obraz, cununa de spini, piroanele şi spânzurarea pe cruce, iar peste suflet hulirea celor fără de lege; toate acestea încă nu erau crucea cea mai grea. Pe aceasta o avea la spate. Dar avea Iisus o cruce mai grea, pe care era răstignit cu faţa; era neasemănata durere a milei Sale faţă de oameni. Crucea asta n-o simte decât omul care nu se mai sminteşte de om; ci înţelegându-l nesfârşit îl iartă şi îi stinge veninul cu rouă cerului din sufletul său.
Oamenii aceştia, care boleau de răi ce erau şi care nu pricepeau nimic din dumnezeirea lui Iisus, reprezintă acea coaliţie a veninului sufletesc contra Mântuitorului. Aceşti contemporani ai lui Iisus, otrăviţi de răutate, reprezintă culmea invidiei omeneşti contra sublimului, contra lui Iisus. Căci de ce a fost invidiat Iisus? Din cauza minunilor Sale printre cei sărmani şi oropsiţi, cei dintâi chemaţi la mântuire.
Flămânzii erau hrăniţi; hrănitorul, duşmănit. Morţii erau înviaţi; invidioşii mureau de ciudă. Demonii erau alungaţi iar Celui ce le poruncea la demoni să iasă, oamenii îi întindeau curse. Leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblai, surzii auzeau, orbii vedeau iar binefăcătorul era prigonit.
In cele din urmă L-au osândit la moarte pe Dătătorul vieţii; au bătut cu bice pe Izbăvitorul oamenilor şi au judecat la moarte pe Judecătorul lumii (Sfântul Vasile cel Mare, Despre invidie).

- (Din volumul: Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca -€“ Omul, zidire de mare preţ) -