[Ioan_Cezar]

Când eram închis în castelul fără margini al minţii mele, unde îmi părea că am atins libertatea absolută şi mă credeam stăpânul unic şi deplin al propriului imperiu: eram total de neconvins în discuţiile cu vreun credincios. Orice argument al mamei mele, de pildă, sau al surorii mele care mergea constant la slujbele din biserică, se spovedea, se împărtăşea etc., îmi părea nerozie şi păcăleală.
Îi găseam pe toţi îndoctrinaţi şi, vai, păcăliţi şi orbi. Lumina era la mine, nu la ei. Uneori îi luam peste picior, alteori eram sarcastic şi crud, în general însă îi lăsam cu ciudăţeniile lor întrucât nu voiam să îi supăr prea tare. La rândul lor şi ei se necăjeau pt. mine şi mă lăsau să îmi văd de treburi, rugîndu-se statornic să mă păzească Dumnezeu în rătăcirile mele isteţe...
Ceea ce nu cunoşteam atunci este faptul crucial că mintea ruptă de inimă nu poate funcţiona normal. După cum mintea care ascultă de o inimă coruptă, bolnavă, pătimaşă - funcţionează încă şi mai prost.

Am învăţat din propria experienţă că discuţiile cu argumente arareori ating ţinta când e vorba de credinţă. Deoarece omul care trăieşte strict în universul mintal găseşte mereu un loc sau altul, o planetă sau galaxie întreagă unde să se refugieze şi să îşi păstreze convingerile. Mintea ne apare nouă, muritorilor, ca infinită... E infinită şi e a noastră, credem, deci putem să ne desfătăm cât voim cu cele ale minţii. Zeci de vieţi de am avea şi nu putem da de fundul sau de lungul sau de latul universului mintal personal. De aceea, dacă e posibil ca un om să îşi reînnoiască mintea, aceasta nu se face prin propria minte, ci numai şi numai din afara ei. Din afară vin şi influenţele benefice şi cele dăunătoare. Din văzduhuri vin şi demonii şi Îngerii Domnului. Vin pe multe căi, unele camuflate în lucruri fizice, precum slovele dintr-o carte. Sau camuflate în oameni, în întâmplări, în vise...

Cândva un prieten care sesizase că studiul viului pe cale ştiinţifică mă adusese la certitudinea că Dumnezeu Este, mi-a spus: "Pe Dumnezeu Îl vei cunoaşte cu inima, nu cu mintea. Citeşte Scriptura cu inima, nu cu intelectul tău deprins în filosofare şi metodologie ştiinţifică. Schimbă instrumentul de cercetare! Şi vei obţine alte date." Prietenul meu din copilărie, un băiat robust şi plin de şotii, împreună cu care am făcut multe năzbâtii băieţeşti în adolescenţă, devenise între timp preot. Ţinea mult la mine şi ştia că şi eu îl iubesc, aşa încât mi-a spus limpede ce am de făcut, de voiesc: să reiau legătura cu inima. Ce era aceea inimă, însă, eu nu ştiam pe atunci... A fost nevoie de câţiva ani buni şi de multe întâmplări "de poveste" ca să încep a dibui calea minţii mele către sălaşurile tainice unde îmi izgonisem inima. Mireasa Domnului din sufletul meu o izolasem într-un turn mai murdar decât turnul Londrei din vechime şi zăcea acolo într-o condiţie atât de mizeră, încât mai că nu am murit pe loc în clipa când am avut prima străfulgerare a ceea ce făcusem ani şi ani...

Domnul a purtat cu blândeţe mintea mea către sălaşul unde biciuiam fără milă Numele Lui şi Chipul Lui din mine. Fiară fiind, eu muşcam şi urlam deîndată, la fiecare atingere a harului care mă chema, mă purta, mă răbda... Cu mult mai presus decât o doică preablândă, Domnul m-a îngăduit şi instruit, lăsîndu-mă să gust spre lămurire fie sălaşurile nebuniei, fie picătura păcii, fie noima întrebărilor bune fie păcăleala întrebărilor proaste, de fundătură.

Atras cu înţelepciune înspre poezie şi muzică, prin oameni providenţiali, dar şi către muncă fizică şi intelectuală prin împrejurări dificile ale vieţii, precum şi prin pierderi majore pe care a trebuit să le îndur, făcîndu-le faţă cumva, am început de la o vreme să întrevăd drumul către inima mea şi să îi percep, la început ca o părere parcă, tânguirea şi agonia...

Cu greu mă pot ierta astăzi pentru ce mi-am făcut mie însumi şi pentru câtă amărăciune am prilejuit altora prin orbirea mea spasmodică. În special celor care m-au iubit, deşi eram cum eram, cu greu mai pot să îmi imaginez cum le-aş putea vreodată cere iertare. Mă gândesc mai întâi la părinţii mei şi la alţi oameni dragi, care m-au iubit şi m-au îndurat.

NU, argumentele intelectuale pe tema credinţei nu fac decât să întărească contrargumentele celui care încă îşi ţine inima pe jar şi ghimpi de fier. Cel care mai are încă mult de pierdut până să ajungă la fundul sacului într-un aspect sau altul al vieţii sale, nu se va opri prin dezbateri teologice. Ci încă mai mult se va înrăi, dărîmîndu-se singur.

Nu merg la biserică mai curat decât de obicei în virtutea unei convingeri intelectuale. Aşa cum, când am grijă ca nu cumva să put când mă apropii de copiii sau de soţia mea pentru o îmbrăţişare sau un sărut - nu din raţiuni intelectuale o fac. Nici o teorie savantă nu mă poate face să mă îmbăiez înainte de a îmi îmbrăţişa pruncii. Ci numai şi numai raţiunea inimii mele îndrăgostite de copiii mei, raţiune care îmi şopteşte că aşa se cuvine să fiu - curat, când mă apropii de cei iubiţi.
Nu mintea îmi spune să mă spovedesc pentru Împărtăşanie, ci glasul inimii mele ruşinate, umilinţa ei, datoria şi dorirea ei tainică de a fi pe placul şi spre odihna Celui iubit.
Câtă vreme inima mea iubeşte pe Domnul, nu am nevoie de nici un argument intelectual pentru a mă spăla prin lacrimi, prin lacrimi de căinţă, mai întâi.
Dar eu înainte nu ştiam că am şi inimă şi că o siluiam în noroiul cocinii mele sufleteşti. Eram cu totul nesimţit şi orb şi surd şi bicisnic cu pruncul lui Hristos din mine. Dumnezeu să mă ierte şi să mă iertaţi şi voi pentru crimele minţii mele împotriva sufletului altoit din noi!