[Ioan_Cezar]

I.
În majoritatea bisericilor noastre, de nu cumva în toate, şi mai ales în mânăstiri - am sesizat o grijă deosebită pentru exterior, pentru ambient: curăţenia lăcaşului de cult şi a curţii ori grădinii, ordinea (ca albinele dintr-un stup, fiecare monah face în orice moment o ascultare iar aceasta este simultan concordantă cu a obştii), deosebita grijă pentru frumosul natural - florile, grădina în general, aleile, diverse artefacte, pangarul, sala de mese etc. Totul curat şi îngrijit, bine întreţinut. De aici o promptă impresie că locul e plăcut, că domneşte un duh care pune ordine în lucruri, care nu lasă haosul şi distrugerea să îşi facă de cap. Un ceva plăcut, discret sau mai evident dă sufletului un simţământ de tihnă, bazat, poate, pe o anumită securitate conferită de control, de lucrul bine condus.
Aceasta este o trăsătură dominantă şi e vizibilă cu ochiul liber, ba chiar atrage atenţia - măcar că în alte aşezăminte ori comunităţi de-ale noastre domneşte parcă duhul opus, cel al mizeriei şi harababurii, al insecurităţii subiacente.
Poate tocmai din pricina unui astfel de context îngrijit, parcă şi oamenii au o conduită mai îngrijită: vestimentaţia de obicei aleasă cu atenţie, curată şi decentă; cuvinte şi gesturi mai domoale şi cuviincioase; vorbe potolite, adeseori atent selectate şi grijuliu exprimate.
În toate ca şi cum atmosfera lăcaşelor trăieşte o sărbătoare aparte (a liniştii şi bunelor simţăminte), ruptă şi diferită de obişnuitul vieţii celeilalte, ordinare, a străzii şi a jobului, a scârbelor şi neajunsurilor de fiecare zi...

II.
"41. Şi răspunzînd, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti;
42. Dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea." (Luc. 10, 41-42)

În lăcaşurile noastre de cult, pare că Marta şi Maria se întâlnesc.
Ambientul îngrijit şi periplul scenelor exterioare care par desprinse dintr-o lume străină de a noastră, pot fi (şi poate chiar sunt) un deget arătat cu blândeţe către lucrarea interioară, către pocăinţa duhului, către "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu...".


III. De pildă, obişnuia să-i spună: "Vino aici, bă!"
La început fratele Haralambie gânde întru sine: "Bă? Ce bă? Nu am nume? Eu am lucrat la Prefectură cu mireni şi niciodată nu i-am auzit vorbind astfel. Totdeauna mi se adresau la plural: Ce mai faceţi domnule Galanopule? Sau spuneau: Vă mulţumesc! sau Vă rog!. Aici însă nu am auzit până acum nici un mulţumesc sau un vă rog. Ciudaţi oameni!
Apoi, la mărturisirea gândurilor, Stareţul îi descoperea toată starea lui lăuntrică.
- Aşadar în lume ai fost nevoitor, nu-i aşa? Posteai, privegheai, erai deştept, harnic şi cinstit... Şi din toate astea cu ce te-ai ales? Că ai adus aici o grămadă de slavă deşartă, egoism şi încredere în sine. Acum că ţi s-au tăiat laudele nu e bine, nu-i aşa?

*
Odată, când se nevoiau pe Athon şi erau flămânzi, s-a arătat Cinstitul Înaintemergător şi le-a dat pâine chiar cu mâinile sale.

*
Şi ne tâlcuia ceea ce spune Hristos: "dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât cea a cărturarilor şi fariseilor..." Dreptatea cărturarilor şi a fariseilor sunt forma şi faptele exterioare. Pentru a prisosi dreptatea noastră, trebuia să ne străduim ca, prin Rugăciune şi prin viaţa noastră ascetică, să dobândim Harul dumnezeiesc.

*
O stâncă de o parte, o poartă de lemn de cealaltă, iar înăuntru, vreo doi paşi dacă ai fi făcut, te-ai fi lovit cu capul de stâncă. Un pat vechi de lemn, cu o pătură deasupra. Pământ la stânga şi la dreapta, o pernă din paie şi multe găuri, prin care ar fi putut intra şerpi. "De ce îmi spune Stareţul că e minunat aici? Ce colibă mai e şi asta?"...
Apoi s-a petrecut cu mine o schimbare... Vedeam acea colibă ca un palat şi nu mai voiam să plec. Atât de frumos şi de bine mi se părea. Nu mai voiam să plec de acolo."
Stareţul îmi lămurea: "Dacă Dumnezeu Se sălăşluieşte înlăuntrul tău, atunci toate sunt bune şi frumoase. Dacă Dumnezeu lipseşte, toate sunt strâmbe."
(STAREŢUL MEU IOSIF ISIHASTUL)