[Ioan_Cezar]

Am avut simţământul, nu ştiu de ce, în timp ce citeam materialele oferite pe topic, că Părinţii şi teologii noştri apelează, să zic aşa, la un mic truc binecuvântat.
Anume, cunoscînd bine cât de mult ţinem noi oamenii, în mod firesc, la copiii noştri (că nu e om să nu-şi iubească pruncii), au folosit acaeastă înclinaţie a noastră firească pentru a ne trezi şi pe noi, însă în plan duhovnicesc.

Pentru că, de fapt, care-i mesajul? Doar că s-a găsit o explicaţie pentru bolile ori vulnerabilităţile copiilor?
Mă tem că acest mesaj e unul secundar.
Accentul este pus, cred, pe calitatea vieţii noastre de credinţă. A vieţii noastre duhovniceşti, lăuntrică şi cu manifestări în relaţiile cu aproapele. Toate aceste semnale de alarmă care arată spre copii au darul să trezească în noi (pe ocolite, prin folosirea chiar a înclinaţiei noastre fireşti şi chiar în ciuda ei) prospeţimea râvnei duhovniceşti. Pentru că noi, lumeştii, ne jenăm să părem cuiva râvnitori, în schimb avem permisiunea lumească să ne dăm de ceasul morţii pentru copii... Nu-i aşa? Ai văzut vreunul să jelească, să sufere câineşte pentru că nu îi merge rugăciunea? Se plâng mulţi de treburi ca acestea? Dar ia să poposim într-un taifas oarecare, ori poate chiar în tinda bisericii, şi să vezi câte drame de familie, câte ofuri şi oftaturi auzim, mai ales privind necazurile copiilor... Aşa suntem majoritatea, noi cei cu copii şi griji de familie.
Din păcate, deşi suntem dispuşi să ne dăm viaţa oricînd pentru copiii noştri, pentru viaţa noastră duhovnicească nici măcar la o rărire a frecventării unei deprinderi păcătoase nu suntem dispuşi să recurgem, deseori.
La mine, cel puţin, acesta a fost impactul. Trezeşte-te, nerodule, că viaţa ta e în mare neregulă!...

Am sesizat, mai ales din scrisorile cuvioşilor pentru oamenii din lume, că Părinţii luptă din greu pentru ca noi să ieşim din sfera, mult mai mare decât bănuim, a grijilor noastre lumeşti. Ei îi zic duhovniceşte, noi o tot răstălmăcim lumeşte... Ei ne trag către Cer, noi îi dăm cu grijile noastre pământeşti... Şi ne mai plângem ba că nu avem rugăciune, ba că suntem mânioşi ori posaci etc.
Ca urmare, cred că orice sfat al unui Părinte legat de viaţa noastră de zi cu zi e bine să fie mereu gândit ca pe un mesaj cu miză duhovnicească, fie ea şi implicită.
Ne place să ne pese de alţii, facem pe eroii pentru copii, pentru soţ ori soţie, dar să mai facem o metanie ori să sporim privegherea ne e mereu parcă o povară...
Deci aceste articole despre transmiterea genetică a păcatului mie îmi par un deget care arată, dinspre Hristos, în primul rând spre duhul nostru căzut, cu intenţia de a-l reanima, şi abia apoi spre diverse explicaţii genetice secundare.
Înţeleg că Părinţii vor, cu orice prilej şi cu orice mijloc, să ne facă mai responsabili pentru viaţa noastră duhovnicească. Dacă noi nu voim de bunăvoie, ei apelează, în disperare de cauză ca să spun aşa, la pasiunile noastre fireşti. Doar, doar, o mai pica vreo lacrimă curată din ochiul cuiva... Că mare e negura patimilor care înlănţuiesc sufletul robit al omului!

Toate cele bune, Doamne ajută!