[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de florin.oltean75

In rugaciunea Tatal Nostru este destul de clar ca iertarea este solicitata direct de credincios, nu doar pentru el insusi ci si pentru toti ceilalti.

precum şi noi iertăm greşiţilor noştri."

Da, Florin, şi aflînd noi din auzite că Domnul credincios Este, şi crezînd fiecare cu măsura lui aceasta, ne şi vedem iertaţi de păcate. Eventual curaţi şi strălucitori ca îngerii. Sfinţi din Ceruri, nu alta...
Că doar, nu-i aşa, noi am iertat celor ce ne-au greşit.
Aşa ne pare şi astfel ajungem să credem (în subiectivismul nostru călduţ şi încăpător pentru toate iluziile ori jocurile minţii) că nu mai avem nevoie de spovedanie, întrucât am respectat legământul cu Dumnezeu, aşa cum El Însuşi ne-a învăţat. Suntem, altfel spus fără de păcat faţă de aproapele, întrucât l-am iertat. Dacă nu îl iertam, păcătuiam. Dar pentru că l-am iertat (căci aşa îmi pare că am făcut deja) înseamnă că nu am păcat. Şi prin urmare mă iartă şi Domnul, conform Legământului din Rugăciunea Domnească.

Ajuns aici cu gândul, îmi imaginez că într-o bună zi vom porni amândoi spre Soare Răsare... Tu ca să cunoşti vreun guru tibetan, eu ca să fac plajă şi poze la mare altitudine...:)
Vei lua un creion şi o hârtie şi, ca să mă încredinţezi că nu rătăcim făr scop, mai întâi îmi vei arăta de unde pornim şi unde vom ajunge, eventual însemnînd şi traseul.
Acolo, sub ochii noştri totul va fi simplu şi clar: între Predeal (punctul de start) şi cutare loc din ţinutul Tibetului e uşor de mers cu creionul. Ajungem cât ai clipi, vezi? Din munte-n munte...

Dar apoi plecăm de-a binelea! Mergem zi după zi, apropiindu-ne de ţintă. Călătorim şi trăim lucruri nenumărate, înflăcăraţi de dorul după ţinta noastră... dar numai Bunul Dumnezeu cunoaşte dacă vom ajunge vreunul dintre noi la ţintă. În orice caz, experienţa noastră de tip creion-hârtie va fi cu totul alta decât experienţa concretă, trăită a călătoriei spre Soare Răsare.

Aşa şi cu iertarea greşiţilor noştri! Una e sentimentul sau dorinţa de a ierta cu desăvârşire pe aproapele, alta e travaliul propriu-zis al iertării. Necontenita piedică e iluzia, frumos întreţesută de dragostea de sine.
Pentru ca un om să ierte cu adevărat pe aproapele lui care i-a greşit, are nevoie ca mai întâi să realizeze în grad mare lepădarea de sine; iubirea jertfelnică; smerenia.
Are nevoie să fi devenit mai întâi conştient de adânca sa necurăţie, de neputinţa sa totală de a ierta prin mijloace proprii, de adînca lucrare a păcatului şi nevredniciei în sufletul propriu. Precum şi de ajutorul lui Dumnezeu pentru a ierta.

Dovadă că nu am iertat pe aproapele e că, după ani şi ani uneori, auzind sau văzînd fie şi din întâmplare pe acela care mi-a greşit cândva, mă simt săgetat fie şi pentru o clipită insesizabilă de ceva care, cum să spun, umbreşte sufletul meu (de nu cumva îl zgârie de-a binelea). Noi nu suntem deprinşi să ne conştientizăm atât de fin autentica mişcare din adâncurile noastre, însă după oarece exerciţiu omul îşi vede răutatea în manifestare aşa cum văd eu acum tasta pe care tocmai am apăsat.

Pe scurt, omul păcătuieşte necontenit deoarece nu ajunge în necontenita nepătimire a iubirii jertfelnice. Chiar dacă şi-a plâns, în dăruirea inimii spre nevoinţă, neîncetat nimicnicia şi răutatea, întru iertare. Ani de plâns cu căinţă mare nu sunt deajuns pentru a îmblânzi fiara din om şi pentru a nimici păcatul ori dispoziţia păcătoasă a omului. Nici pentru a şterge cu desăvârşire păcatul şi urmările lui.

"Dar ce mi-a arătat propria experienţă? Iată ce: zeci de ani de tânguire asupra mortului meu lăuntric nu m-au făcut neclătinat în viaţa mea după Dumnezeu; păcatul, sub o formă sau alta, mă biruieşte." (Sofronie Saharov - "Vom vedea pe Dumnezeu precum Este", pag. 81)

Dincolo de orice teorie am îmbrăţişa noi din pornire sinceră către Domnul, cunoaşterea tot mai sporită a fiecăruia de sine însuşi duce la aceeaşi concluzie: nu suntem în măsură să desăvârşim condiţia iertării - porunca iubirii şi, ca urmare, nu ne este suficientă rugăciunea personală. Avem nevoie şi de o putere de Sus, care să se adauge la rugăciunea noastră sinceră, cu lacrimi de căinţă, iar această putere e Harul preoţesc pe care îl primim spre curăţire doar în Tainele Bisericii, începînd ca piatră de temelie cu Taina Spovedaniei.