[Ioan_Cezar]

Că vedem cu toţii un semn, de pildă un X, e una.
Modul cum interpretăm ceea ce vedem, e alta.

A vedea un semn ţine de fiziologie. Orb doar să nu fii.
A-i găsi un sens, a elabora o semnificaţie, a face o interpretare - asta nu mai ţine de fiziologie ci deja de cultură. Educaţie etc.

Simpla prezenţă a unui semn nu implică automat necesitatea unei singure interpretări, a unei singure poziţii.
Dacă pronunţ un cuvânt sau un şir de cuvinte, asta înseamnă că am un ataşament afectiv faţă de semnificatul indicat de semn? Că promovez ceva? Că am aderat şi susţin?
Dacă spun, bunăoară, CASTRAVETE, asta înseamnă că iubesc castravetele? Iar dacă găsesc scris viperă sau pui de viperă într-un verset biblic, asta înseamnă că oratorul iubea şerpii şi îi preamărea?

Ceea ce a lucrat Arsenie Boca în pictura Drăgănescu este înainte de toate o vastă compoziţie.
S-ar cuveni mai întâi să vedem ce are de spus despre această lucrare un om din domeniul artelor plastice.
Nu am întâlnit până acum o pagină de critică venită din partea catedrei de Artă Sacră de la facultatea de Teologie X sau Y din România sau de aiurea.
Nici de la iconarul nostru de pe forum, cuvânt care ne-ar fi adus, cred, oarecare orientare şi înţelegere.

Un lucru e cert, însă: comentariile spumoase ale celor doi teologi din care s-au dat citate mai sus nu sunt altceva decât abordări superficiale, caraghioase, foarte înguste şi vădit tendenţioase la adresa Părintelui. Stilul bine cunoscut al criticii cu tendinţă, din vremea ceauşismului. Suntem demult sătui de chestiile astea, tovarăşi!...
În fond, oamenii aceştia nu demonstrează nimic, afară doar de faptul că au o tendinţă agresiv-îngustă de a se lua de cine nu-i prea bagă în seamă. Or fi plătiţi bine? Poate da, poate nu, cert e că zgomotul pe care îl fac ei nu are alt impact asupra contemplării şi interpretării lucrării de la Drăgănescu decât ar avea urletul pikamerului de sub geamul meu, care nu mai tace de vreo oră, asupra creşterii unei tufănele în grădina mea de la ţară.

Pictarea lui Ulfila şi a lui Francisc pe pereţii bisericii constituie un act care, dincolo de îndrăzneala lui evidentă (în raport cu stereotipia unor lucrări precedente), îndrăzneală pe care o au întotdeauna artiştii autentici, încă îşi aşteaptă tâlcuirea.

Cert îmi pare, dacă nu mă înşel prea tare, că existenţa unui personaj într-o operă nu garantează nimic prin sine. Aşa cum Biblia e plină de scene crunte şi de personaje odioase, printre care şi stăpânitorul lumii ăsteia, dar rămâne povestea cea mai frumoasă a iubirii şi dreptarul nostru în lupta dintre viaţă şi moarte, aşa şi lucrarea de la Drăgănescu are/este un mesaj care mai întâi trebuie evidenţiat şi abia apoi evaluat.
Problema rămâne deocamdată deschisă şi bine ar fi să auzim şi opinii ale unor cunoscători în domeniu.

Dacă ar voi Mihail să pună câteva cuvinte...